Petru lui Petru

Acte îngălbenite de vreme, păstrate într-o cutie de carton. Unele, atât de vechi, încât par să se sfărâme sub mângâierea degetelor. Pe ele, nume ale celor care nu mai sunt decât ramuri ale arborelui meu genealogic.

Citesc pe un carnețel cu scoarțe cafenii:
„Carnet de asigurare
pe anii 1941-1944
al asiguratului Helj Petru III
născut în anul 1901”

Helj Petru III sau Helj Petru lui Petru, cum apare pe alte înscrisuri, a fost bunicul din partea mamei, bunu, cum îi spuneam eu. Era cel mai mic dintre cei patru feciori cu care fuseseră binecuvântați părinții lor. Aceștia mai avuseseră alți patru băieți cu aceleași nume, Gheorghe, Dumitru, Ion și Petru, dar s-au prăpădit de mici, de o boală necruțătoare. Străbunica i-a plâns până ochii ei au refuzat să mai vadă lumina, trăind în beznă până la 97 de ani. L-au alintat Pătruț și Pătruț a rămas, iar noi încă suntem cunoscuți ca fiind „ai lu’ Pătruț Helj”. Aici, în Valea Jiului, majoritatea familiilor au trei nume: unul în buletin, unul de recunoaștere și unul de ciufală.
Frații lui și-au făcut un rost, ducându-se gineri la fete cu stare din sat sau încropindu-și singuri o gospodărie. El, fiind cel mic, a rămas, după cum era rânduiala, în casa părintească, situată în mijlocul satului, nu departe de biserică, pe ulița străjuită de câțiva brazi ce oferă și astăzi umbră credincioșilor care, după slujba de duminică, mai stau de vorbă. Îi plăcea în serile lungi de iarnă, când depăna amintiri lângă foc, să aibă mulțumirea că podul este plin de cucuruz, beciul încărcat de cartofi, damigenele pline cu rachiu, cârnații și slănina atârnate în cămară, fânul clădit în ogradă, lemnele stivuite sub șopron. Doar muncise tot anul ca să aibă casa îmbelșugată, așa cum îi stă bine unui gospodar de vază în sat.
Nicicând gospodăria lui nu era mai frumoasă ca în ziua de 29 iunie, când ograda se umplea de oaspeți gătiți de sărbătoare și răsuna de veselie, Sânpetru fiind cea mai importantă sărbătoare în familia noastră, prilej pentru a aduna laolaltă neamurile apropiate, și a le omeni cu bucate alese și cu țuică. Chemau chiar și un fotograf, să „îi ia în chip”. Obiceiul acesta a durat cât a trăit bunicul. Păstrez în album fotografii alb-negru de la aceste întruniri de familie. Nelipsit din decor, un scaun cu spătar care acum zace uitat pe undeva prin pod. Era locul de onoare, acolo stăteam în picioare eu, zgâtia de fată, la care bunicii se uitau ca la soare, fiind singura lor nepoata, așteptată foarte mulți ani, sau, după caz, bunu, îmbrăcat în costum momârlănesc.



A purtat cu mândrie costumul național până în ultima clipă. Chiar și la holdă sau la coasă mergea tot în cioareci albi și cămeșe de pânză țesută în casă. În brâul lat din piele, pe care un meșter brodase cu sârmă aurie inițialele lui, ținea pachetul de dohan și ceasul de argint, cu lanț, pe care îl scotea din când în când, să vadă dacă nu-i vremea de adăpat vitele, schițând un gest de satisfacție pe care eu încercam să îl imit. Pe cap purta o pălărie mică, reprezentativă pentru portul național din zonele pastorale, decolorată și franjurită, pe care foarte rar o dădea jos de pe cap. Odată, niște turiști întâlniți pe munte i-au propus să le vândă pălăria veche; i-ar fi dat pe ea cât nu făcea, dar nu s-a învoit, chiar dacă putea să își cumpere cu banii primiți câteva pălării noi. Așa cum nu a renunțat la pălăria ponosită, nu a vrut cu nici un chip să-și trădeze nici portul: „Doar nu m-oi face de comedie! Cum? Eu, om bătrân să port zdrențe bărăbești?”.
Când îl caut în amintiri, îl găsesc mereu în același loc: în târnaț, stând pe un scăunel cu trei picioare, urmărind cu atenție cine mai trece pe uliță. Dohănea Mărășești, aprindea țigară după țigară. Mereu mă uimea galbenul unghiilor și mustăților lui. Se bucura când trecătorii se opreau puțin din drumul lor și putea să îi iscodească referitor la ce mai e prin sat, dacă au terminat de uscat fânul, dacă le-a fătat vaca, iar de trecea cineva dispus să discute despre ce se mai întâmplă prin țară, bucuria îi era și mai mare. Era de acum bătrân, adus de spate, iar puterile îi erau tot mai puține și boala îi dădea târcoale tot mai des, așa că nu mai prea pleca de acasă, decât până la biserică, duminica sau în sărbători. Aștepta poștărița să-i aducă ziarul, avea abonament la „Scânteia” și cum îl primea, îl și citea pe nerăsuflate, de la prima până la ultima pagină. Era atât de captivat de lectură, încât nici nu o auzea pe buna care își făcea de lucru prin preajmă și bombănea nemulțumită, deși știa că nu va fi băgată în seamă: „Mai lasă, mă Pătruț, gazetele alea, arză-le-ar focul, și adu și tu niște lemne, că mintenaș se-mbăznează!”. Când am început să buchisesc, am încercat să aflu ce îl fascinează în paginile ziarelor. Tot ce am putut înțelege a fost rubrica „Fapt divers”. Dar el citea tot ce prindea; era informat, prea informat chiar, pentru condiția lui de țăran cu două clase, făcute pe vremea austro-ungarilor. Avea respect față de învățătură și față de oamenii cu carte. Mereu îi spunea mamei pe un ton categoric, arătând spre mine: „Să dai fata asta la școală mai departe, s-o faci doamnă!”. Bunu nu avusese șansa să facă multă școală, dar vorbea limba maghiară la perfecție; și el și buna. Când voiau să nu intervin în discuțiile lor, vorbeau ungurește. Buna era mai școlită, avea patru clase. Tatăl ei fusese om înstărit, a cumpărat toată viața pământ, ca să-și mărite fetele. Patru avea și cine le-ar mai fi luat dacă n-ar fi avut zestre? De aceea a luat-o bunu pe Ilina lui Gheorghe Vulc: avea pământ mult și mănos în luncă și pe deal.




Toată existența bunicului a fost legată de pământ. Acum odihnește în livadă- un obicei care altora poate le pare ciudat. La noi, fiecare familie are propriul ei cimitir. Ca o continuare a legăturii cu pământul strămoșesc și după moarte, la capătul livezii, sub un cireș falnic, sunt toți ai mei, de la stră-stră-străbunicul la tata.
Toți au purtat același nume: Petru.
Petru [greacă] petros= piatră

În ziua de Sânpetru a anului 2009,
Petronela-Vali Slavu