Valeria Pintea

De ce plâng, Doamne? Că am sufletul plin De dragoste, de dor și de credință? Cum aș putea eu, Doamne, să spun că e un chin Să simt tot ce mi-ai dat? Îti port recunoștință! Mi-ai dat iubire și

Te-apropii cu pași lini ca o felină Și îmi pătrunzi în suflet cu tărie Și-atunci îmi pare viața mai senină, Nu ești iluzie, ești prietenie! Mă împresori, apoi, ca o liană Și mă atragi spre

M-am ridicat dinspre pământ spre cer, Când m-ai privit în ochi și mi-ai zâmbit. Atunci, credeam că eu am să-ți ofer Tot ce gândeai, sperai și tot ce-ai fi dorit. Râzând, pluteam preaplină de

Nu cred că m-ai creat spre-a fi femeie, Cum n-ai format o floare care s-ajungă pom. Mi-ai dat în mână a vieții cheie, Nu sunt femeie, însă sunt un om! De câte ori am vrut să fiu dorită M-ai

M-aplec spre tine, ca salcia pe apă, Să mai privesc o clipă-n ochii-ți verzi, Și îndoiala-n sufletul meu sapă, Brazde adânci. Oare tu știi ce pierzi? O apă de cleștar curge prin mine. Oare tu

Cu ce să te asemăn în cuvinte, Când singură nu pot să înțeleg, Acum ești precum lava de fierbinte Și-n clipa următoare, un aisberg. Un amalgam de rău și bunătate, De dulce și amar fără

Ploaie de lacrimi de dor, Ploaie de jăratec arzând, Azi vreau să te-alung din pridvor, Să nu mă mai văd lăcrimând. Ploaie de focuri din mine, Te-aș stinge cu-o simpla mângâiere, Dar când îl

Regrete, regrete târzii, Inimi pierdute în locuri pustii, Iubiri care există doar în vise prostești, Te caut degeaba, tu irosești Tot ce-a fost adevăr și credință, Tot ce-a fost bun în

Te-am așteptat și azi, Te-am așteptat ca într-o veșnicie, Și știu că n-ai să vii Nici mâine. Dar te aștept. Știu visul de la noapte Și nu e drept! Dar cine să m-asculte Bătătorind cărarea

Cum te-ai putea hrăni doar cu infuzii O, biată plantă legănată-n soare? Când pierzi din tine puținele iluzii, Simți cum încet, puterea ta dispare. Dac-ai putea primi la rădăcină, O picătură de

Mă întreb deseori Ce are sens în lume? Și mă văd uneori În alte lumi, mai bune. Și te văd revenind La mine, cu plăcere Și te-ntreb doar șoptind: \"-Ai timp de-o mângâiere?\"

Unde ești iubire ce mi-ai umplut ființa? Aș vrea să fii cu mine, să-mi afli neputința De-a te uita, de-a nu simți, de-a spune Că dorul și iubirea n-au loc pe-această lume. Unde ești suflet ce

Am să încerc să trec peste dureri și vise Ce n-au să fie niciodată bucurii Și voi lăsa sufletului porți deschise, Să poată iar să iasă din nopțile pustii. Am adunat în mine atâta dor și

Cum arde iarba-n secetă și soare, Tânjind un strop de apă să învie, Așa îmi arde sufletul și doare, Că ai în piept o inimă pustie. Mi-ai dat speranțe, m-ai făcut să cred, Că tot ce îți dorești

M-ai sărutat și-apoi, iar ne-am iubit. Ai închis ochii, spunând:“Sunt plin de tine!” Atunci, de ce-ai plecat și-ai părăsit Iubirea noastră, trecând peste destine? Apoi, mi-ai spus:”Ne vom vedea