Nu vom mai ști
Ai bătut la ușa sufletului meu. Te-am lăsat să intri. N-am știut, Că-ntr-o zi-mi va fi atât de greu Să te pierd. Și totuși, te-am pierdut. Nu pot să-nțeleg cum ai plecat, Fără doruri și
Să uit
Am ieșit pe câmpul cu flori Să-mi pierd părerile de rău, Dar vântul mi-a trezit fiori Și-am resimțit sărutul tău. Atâta patimă am strâns Din mângâierea vântului, Că ziua-ntreaga eu am
Nu-mi lua iubirea
De ce plâng, Doamne? Că am sufletul plin De dragoste, de dor și de credință? Cum aș putea eu, Doamne, să spun că e un chin Să simt tot ce mi-ai dat? Îti port recunoștință! Mi-ai dat iubire și
Prietenie
Te-apropii cu pași lini ca o felină Și îmi pătrunzi în suflet cu tărie Și-atunci îmi pare viața mai senină, Nu ești iluzie, ești prietenie! Mă împresori, apoi, ca o liană Și mă atragi spre
Am revenit
M-am ridicat dinspre pământ spre cer, Când m-ai privit în ochi și mi-ai zâmbit. Atunci, credeam că eu am să-ți ofer Tot ce gândeai, sperai și tot ce-ai fi dorit. Râzând, pluteam preaplină de
Sunt om
Nu cred că m-ai creat spre-a fi femeie, Cum n-ai format o floare care s-ajungă pom. Mi-ai dat în mână a vieții cheie, Nu sunt femeie, însă sunt un om! De câte ori am vrut să fiu dorită M-ai
Îndoiala
M-aplec spre tine, ca salcia pe apă, Să mai privesc o clipă-n ochii-ți verzi, Și îndoiala-n sufletul meu sapă, Brazde adânci. Oare tu știi ce pierzi? O apă de cleștar curge prin mine. Oare tu
Tu
Cu ce să te asemăn în cuvinte, Când singură nu pot să înțeleg, Acum ești precum lava de fierbinte Și-n clipa următoare, un aisberg. Un amalgam de rău și bunătate, De dulce și amar fără
Ploaie
Ploaie de lacrimi de dor, Ploaie de jăratec arzând, Azi vreau să te-alung din pridvor, Să nu mă mai văd lăcrimând. Ploaie de focuri din mine, Te-aș stinge cu-o simpla mângâiere, Dar când îl
Regrete
Regrete, regrete târzii, Inimi pierdute în locuri pustii, Iubiri care există doar în vise prostești, Te caut degeaba, tu irosești Tot ce-a fost adevăr și credință, Tot ce-a fost bun în
Așteptare
Te-am așteptat și azi, Te-am așteptat ca într-o veșnicie, Și știu că n-ai să vii Nici mâine. Dar te aștept. Știu visul de la noapte Și nu e drept! Dar cine să m-asculte Bătătorind cărarea
Certitudine
Cum te-ai putea hrăni doar cu infuzii O, biată plantă legănată-n soare? Când pierzi din tine puținele iluzii, Simți cum încet, puterea ta dispare. Dac-ai putea primi la rădăcină, O picătură de
Mă întreb
Mă întreb deseori Ce are sens în lume? Și mă văd uneori În alte lumi, mai bune. Și te văd revenind La mine, cu plăcere Și te-ntreb doar șoptind: \"-Ai timp de-o mângâiere?\"
În căutarea fericirii
Unde ești iubire ce mi-ai umplut ființa? Aș vrea să fii cu mine, să-mi afli neputința De-a te uita, de-a nu simți, de-a spune Că dorul și iubirea n-au loc pe-această lume. Unde ești suflet ce
Porți deschise
Am să încerc să trec peste dureri și vise Ce n-au să fie niciodată bucurii Și voi lăsa sufletului porți deschise, Să poată iar să iasă din nopțile pustii. Am adunat în mine atâta dor și
Strop de apă
Cum arde iarba-n secetă și soare, Tânjind un strop de apă să învie, Așa îmi arde sufletul și doare, Că ai în piept o inimă pustie. Mi-ai dat speranțe, m-ai făcut să cred, Că tot ce îți dorești
Dincolo de ninsori
M-ai sărutat și-apoi, iar ne-am iubit. Ai închis ochii, spunând:“Sunt plin de tine!” Atunci, de ce-ai plecat și-ai părăsit Iubirea noastră, trecând peste destine? Apoi, mi-ai spus:”Ne vom vedea
