Valentin Cozmescu

când ai putea să fii infinit mai frumos recitând versuri chiar inspirate (dar cuvântate de alții). riști să ratezi Poezia tocmai când vrei s-o îmbrățișezi cu literele tale.

la singurătatea angelică râvnește orice muritor de dincoace de Rai. deși l-ai \"spurcat\" puțin pe Înger cu oarece apucături omenești, parcă aș vrea să mi-l fac prieten. dar el nu poate fi decât singur, făcându-și de treabă undeva între mine și divin. și, cum îi stă bine unui Înger plin de țurțuri, încearcă să înghesuie omenirea în tabla lui Moise, să se facă pace, și să plece și el acasă.

Cât despre șchiopăteli... ținem legătura... că doar suntem oameni.

deși Lacrima se poate împiedica de un cuvânt precum \"pătrunde\". în rest, mergi cu Lacrima-nainte spre Dumnezeu.

așa cum tu nu ai la îndemână neantul. este tocmai invers. viața are chef de mine, și neantul te are, eventual, la îndemână. nu trebuie să mă convingi de nimic, pentru că povestea ta este firescul pe care l-am găsit de multă vreme. însă bag de seamă că tu încă mai confuzi dezamăgirile lumești cu însuși neantul, care este infinit mai negru decât orice infern desenat de Dante. și te asigur eu, ca un umil angoasat ce mă aflu, că dacă vei simți adierea neantului, atunci vei plezni de prea-plinul vieții. nu îți livrez vreo rețetă pentru oarece fericire. de aceea îți spuneam că avem puține șanse să ne pre-simțim întunericul ființei. este chiar posibil să nu avem nici o șansă. eu sunt poate un privilegiat al neantului... devin patetic...

PS: nu vreau să te nefericesc mai mult decât ești deja, însă ca să te consolez am să-ți spun că am fost uneori de-o fericire căreia îi era rușine să de-a din aripi în piața publică. pur și simplu mi se părea că fac o blasfemie la adresa nefericirii de masă...și totuși nu eram nebun... doar ajunsesem în preajma ascunderii.

dai impresia că neantul îți este prea la îndemână. dar, deocamdată, doar ești în divorț cu Lumea (de kakat, mediocră, stupidă și fără poezie). iar ratarea asta \"lumească\" nu are prea multă măreție. ți-aș întreba ochii dacă au zărit pe undeva vreo cădere mai măreață și mai... divină decât simpla cădere a omului. iar Lumea este tot un aranjament divin, special creat pentru căderea și ratarea noastră. cât despre neant...\"de ce este mai degrabă ființa decât nimicul\"... avem puține șanse să ne pre-simțim întunericul ființei.

PS: îmi este peste puteri să îl văd pe Divin făcând vreo greșală. însă este frumoasă răsucirea gândului: \"iar Dumnezeu încă se caută de greșeala creației sale, omul\".

ca și cum ar fi posibil, printr-o răsucire, ca Buddha să renunțe la descoperire, nimicindu-l pe \"trebuie\". când s-a cocoțat într-o Nirvana, era tot într-o căutare, descoperire a ceva. tot ce urmează după clipa care ne-a părăsit nu este decât o descoperire (deschidere către...). și, apropo, nu sunt prea multe \"lucruri\" care să scape gândului. iar cele care scapă, ne scapă și pe noi. rămânem veșnic deschiși în descoperirea a ceva tocmai din pricina perfectei neîmpliniri a gândului. crezi că Didel nu este pe drum??!!! a avut Isus grijă să lase și în el, Didel, o urmă de dor de ducă...

dragă prietene, tu nu ai in vers decât vreo 2 cuvinte simple si nici o... simplitate. confuzi simplitatea cu ordinăria. bun simț?? gândire matură?? ești departe de subtextul bunului simț. ești mult prea departe de subtextul gândirii. și ești chiar departe de subtextul comicului.

am să-ți fac o demontare nu a cuvintelor, căci ele singure nu prea știu să vorbească. totuși am să rezonez slab cu unele nepotriviri din versul tău. sper că înțelegi că nu e vorba de vreo răfuială. și o să-ți iau la \"demontat\" cuvintele alea de dicționar care pentru un angoasat rafinat, ca mine, nu mai au litere:
\"indiferent la critică\" - două cuvinte \"indiferente\" și fără nici o tensiune care, chipurile, ar promite-o.
urmează apoi, și salvează puțin ordinarul, acea răsucire cu \"atâta vreme cât nu îmi spuneți / că sunt bătrân / în ideea în care / îmi îndoi genunchii\". e singura imagine care-și găsește rama.
de aici încolo, chiar de la \"și iubesc\", nu îți mai rămâne printre degete decât un patetism adolescentin, cu multe ratări. sunt câteva sclipiri de simplitate autentică: \"se vorbește...\", \"ultimele detalii se...\", \"doar a atât cât trebuie...\". însă aceste sclipiri sunt sugrumate barbar, uneori, de o \"autodistrugere o destrămare / de trup peste care...\" \"glisează\" (cuvânt absolut ilicit aici) timpul. iar trupul este prea sărăcit de acea \"autodistrugere\" si \"destrămarea\" care vrea să încălzească oasele.
trec în fugă peste \"temperatura corpului\", \"propagă\", deși \"creșterea eficientă\" parcă ar vrea să mă rețină.
Finalul... te-am rugat deja să-ți seduci cât poți de mult ascunderea... poate iese ceva... sau cineva... poate chiar tu...

Cât despre ideatica versurilor cu pricina, poate mergem odată la o bere să le ronțăim. cu mâna la tâmplă, desigur.


PS: nu e nevoie să mă feliciți absolut deloc. versul ală și-a văzut recunoașterea în mângâierea unei angoase mult prea-pline. așa că...

mai ales din partea ta. iar dacă ne putem băga și noi, ceilalți, în seamă atunci versul s-ar putea chiar să se bucure. este prea multă ratare în întâlnirile și rugăciunile tale. cuvinte pe care le-ai nepotrivit prea bine: \"efort inutil\", \"scară a pământului\", \"fiecare schismă\", \"Trezim convențiile si le înșiretăm\". ne salvează insă \"chemarea de dimineață\" și urechile ale emancipate.

că sunt bătrân / în ideea în care / îmi îndoi genunchii / și iubesc. e frumoasă zbenguiala asta, însă simt că îmbătrânirii tale în idee îi lipsește înțelepciunea. parcă ne-am mai întâlnit, și îmi lași și de data asta o amărăciune. cuvintele-ți sunt prea puțin stoarse de banalul lor de dictionar, iar imaginea prea se chinuie să se-așeze într-o ramă. o să-ți mai așteptăm însă marea ta trădare. cât despre iubire... întreabă-ți ascunderea... și doar tăcerea-ți va răspunde.

dar tu ai reusit sa-l aduni intre aste randuri. situația \"monologurilor cotidiene\" asigură oricând succesul comicului. desigur, mai trebuie să știi să dai puțin și din spirit. mi-a plăcut și chiar am râs.

\"obrazul apei care nu păstrează
ridul nici unei pietre aruncate.\" - le așez frumos în antologie.

M-am înțepat însă în \"ghimpii palmiformi\" și-am rămas analfabet la \"frunți unitele cu diademe\". Uneori trebe să așteptăm zile-ntregi ca să ne găsească cuvintele. Altfel, riscăm mult să le nepotrivim.

m-aș fi băgat puțin sub lacrima versurilor tale, să-mi țină puțin de cald... căci primăvara a uitat să facă focul. o revoltă înțeleaptă și cam resemnată de atâta nesărut. îmi vine să mă fac om doar ca să mă învelesc cu o mlaștină plină de cimitire.

față de cuvinte, față de Socrate și mai ales față de tine, dragă Răzvan. ar fi mult prea ușor și banal să se demonstreze refuzul aproape total pe care ți l-a dat gândul. și filosofia. și chiar cuvântul, când ai încercat să-l schilodești. am mai văzut prin site-ul ăsta multe suflete sensibile și nefericite care se joacă ilicit de-a filosofeala. esti mult prea departe de subtext dragă răzvane. dar nu dispera, căci în preajma ta sunt foarte mulți. nimic tragic. doar destin... poate. câți ani ai stat în preajma a doar trei rânduri gândurite de Hegel??? sau Heidegger??? de câte ori ți s-a răsucit ființa între aici și acolo, între nimic și prea-mult?? întrebare retorică, desigur.

pe lângă absența cadenței s-ar mai putea adăuga mult mai multe alte absențe. de fapt, cred că destinul ăstor rânduri era să fie total absente.

în afară de \"credea cu strășnicie în falsitatea miezului de noapte\", care are oarece joacă gravă, restul este o sforțare fără culoare. de ce te chinui și vrei neapărat să pari poet??? nu mai caută prin manșete cuvintele. lasă-le pe ele să te găsească. cât despre oarece idei... Platon te-ar lăsa veșnic repetent.

Doar... frumos și inspirat (chiar dacă sunt vreo două cuvinte care nu se însoțesc tocmai cu bucurie). Și nu avea grijă, inspirația nu poate fi decât originală. Mai poposesc vreme de vreo două țigări lângă necuvintele tale și apoi mă retrag.

În sfârșit, dau peste niște versuri care nu doar pictează, ci mai spun și câte o poveste. Chiar dacă ai cam forțat Inspirația, poate și din pricina pretențiilor versului cu rimă, care chinuie de multe ori cuvintele să-și potrivească cozile, din decalogul tău se pot culege câteva secunde frumoase și pline. Am să le țin pentru mine și-am să le pufăi la un pahar de bere.

Sper să nu uiți de tine când te curtează cuvintele.

dacă te opreai la A-MOR (fără-de-moarte) ai fi avut șansa să rămâi o nefericită simpatică. dar tu ai vrut să ajungi la Holiud, și ai făcut paradă: \"Iubirea este... bla, bla\", \"Iubirea drege... bla, bla\".

Cu toată stima,
de la un Ne-iubit

\"în fine mă opresc că încep să bat câmpii și știi că nu îmi place să filozofez inutil, mă bucur să te revăd aici\". exact cum spunea și Mihaiță cel drag nouă: \"e ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune\" (am citat din prea îngusta mea memorie). te-ai oprit exact când ți-ai dat seama ca de fapt nu ai nimic de spus și-ți poți permite să-ți bagi basca-n ele de cuvinte. nu filosofezi nu pentru că ar fi inutil, ci pentru simplu motiv ca esti refuzată de filosofeală. crezi că toată zbenguiala asta poetică a ta chiar poate încânta pe cineva?? crezi ca dacă ai pe cap o droaie de coronițe primite de pe la poeții de serviciu ai zilelor care te-au cunoscut îți este scuzată lipsa de bun-simț??!!

bag de seama ca prin site-urile astea delicate si pline de profunde si frumoase simtiri poetice nu mai exista nici o urma de respect. doar niste penibile și ipocrite urări de bine. ei bine, \"voi fi batrân\" este doar o asezare banală și total neinspirată a unor cuvinte despre o prea-frumoasă banală poveste a Timpului. ce treabă are poezia cu secundele, cu viața, cu bunicul sau cu perdeaua???!!!