Lumea de dincolo de mine

Sentimentul prăbușirii este singurul căruia îi reușește înălțarea deasupra grotescului vieții. Căci trebuie să recunosc că viața nu a fost deloc drăgăstoasă cu mine. De la instalarea conștiinței am știut că nu voi fi niciodată un răsfățat al sorții. Încăpățânarea cu care am căutat depravarea pentru a fi acceptat printre semeni, nu pentru a-mi atrage simpatia acestora ci pentru a putea studia natura lor, mi-a revelat cu fiecare prăbușire, neantul. Acolo ești singur, nimeni nu îți aude țipetele agoniei. Numai în neantul din tine este posibilă evadarea din trădare. Să nu aștepți niciodată când te vei oferi cu sinceritate, cu tot sufletul tău, cu tot ceea ce ai devenit, decât la un exil, un reflex al neputinței. Căci mă întreb, cine poate suporta atâta noblețe, cine se încumetă a-ți iubi ființa, când ființa ta creează dependența de cumplita căutare a adevărului? Când prezența ta trezește rațiunile din semeni, îi obligă la psihanaliză aplicată pe umilitoarea lor existență numai un neghiob s-ar aștepta la iubire. Când demonii ignoranței tale ard pe rugul conștiinței nu-ți rămâne decât aderarea la nimic. Pentru că nimicul este ceea ce lași în urmă după ce uitarea își intră în drepturi. Pentru amintirile vii îți trebuie suflu cât pentru zece vieți. Complexitatea fanteziei ființei mele am pus-o în salvarea de la mediocritate, acea stare amorfă la care semenii s-au condamnat singuri, prin jurământul depus dinaintea vieții. Prefer disprețul vostru în detrimentul iubirii, acea stare necunoscută ca intensitate, trăită închipuit, hrănită artificial de goliciunea cuvintelor nerostite. Aleg să ard cu voluptatea ratării mele decât să mă mint la infinit că îmi va fi bine în ignoranță. Indiferent de oferta umanității, tot în mine voi sfârși. Pentru că știu că în mine și-a vărsat veninul astă lume, iar Dumnezeu încă se caută de greșeala creației sale, omul.

Cluj Napoca
martie, 2009