Valentin Cozmescu

dacă doar te răcorești la umbra îndoielii (fie și carteziene) atunci sigur îți va rămâne inima neînmugurită. Dar dacă nu-ți mai frustrezi gândul cu astfel de întrebări zbucimatoare, atunci sigur vei avea parte de primăvară.

PS: coment pe subiect: chiar nu pricep de ce atâta exhibiție neologistico-metafizico-scolastică pentru a depista subtextele prestației unui Calistrat Costin. Nici măcar ca pretext livresc nu merită vreun efort exegetic. Cred că trebuie neapărat să vă revizuiți pretextele. Căci de subtexte sigur nu aveți parte.

Toată perorația asta savantă pe marginea unui horcăieli muribunde putea fi ușor evitată printr-o simplă întrebare: \"de ce mai degrabă ființă decât neființă?!\" (semnul exclamării își are rostul lui). Dacă îmi dați vreun gând (gândureală) care să poată scăpa de această întrebare, atunci eu am să vă fac mâine cunoștință cu Burebista.

și dacă nu mă crezi, încearcă să îi asculți tu tăcerea. îți va fi la fel de imposibil. de ce crezi tu oare că lumina și cuvântul au un dincolo unde levitează diafan esențele noastre imaculate??!! de ce crezi tu oare că tăcerea e de găsit musai DINCOLO ??!! de ce o cauți tu oare, pe Ea, acolo unde nu-i de găsit??!!

tocmai acum, când nu mai auzi, nu mai vezi și nu mai simți, parcă încep să te văd. să-ți văd splendoarea pe care fiecare om o promite. știi că eu citesc \"printre\" rânduri, deci n-am să-ți dau vreun coment despre stilistica nepotrivirilor dintre cuvinte (sunt alții mult mai inteligenți și mai \"conectați\" la cuvinte decât mine).
Pe \"Ea\", oricine și orice ar fi, o vei urî pînă nu-ți va mai rămâne în privire decât umanitatea simplă, a ei și a ta și oricui. Vei rămâne doar cu dorul de ființă. Și doar cu câteva întrebări, și fără nici un răspuns.
Deocamdată dai impresia că ești plin de goliciunea care ți-a servit-o absența iubirii. Dai impresia că \"ai murit\". Dai impresia că nu ești nici măcar furnică. Dar tocmai goliciunea asta are în ea promisiunea unei dimineți inocente. A unei dimineți în care vei fi doar un simplu om, pentru care bunătatea este o întâmplare la fel de firească ca și răutatea. Vei fi aproape copil.

undeva într-o tavernă din cel mai pierdut cătun, atunci putem să dezbatem despre Sine.
Ai dat impresia că abordezi o chestie \"profundă\" (și culmea, chiar este!), dar ne-ai lăsat cu Sinele în soare. Nu-ți trebuie să știi multă istorie să pricepi că tot timpul cultura a fost în criză (crezi oare că a fost vreo vreme când răzeșii lui Ștefan, să zicem, stăteau și contemplau Sinele). Faptul că acum ne-am adunat vreo 6 miliarde pe planeta asta nu inseamnă că s-a accentuat vreo criză.
Cât despre Socrate, se poate ușor băga de seamă că l-ai asimilat de prin broșurile de popularizare a filosofiei. Oricum, nici nu cred că visa bietul grec la o așa glorie.

PS: înțeleg foarte bine gestul de revoltă recuperatorie (a Sinelui), însă nu mă pot conecta deloc la anemia denunțului pe care l-ai încercat in textul de mai sus. Ești prea gentil și plin de fandoseli culturale tocmai când vrei să demolezi niște deviante apucături culturale. Trebuie mult mai mult și mai simplu pentru a produce vreun efect acolo unde ai încercat tu.

mă îndoiesc că ai fost prin marginile gândului. Căci nu pot înțelege altfel ușurința (chiar inconștiența) cu care manipulezi și asumi \"neființa\", \"sufletul\", \"libertatea\" și toată gașca asta de \"evidențe\".
Gândurile tale nu sunt deloc simple, ci sunt tocmai gândureli ce-și dezic cu fiecare pas simplitatea. Dar nu asta ar fi problema. Ci doar faptul că rămâi abandonat în gândureală.

și asta doar pentru că te afli într-o despicare slab metafizică. ți-am mai spus-o cred. \"denunți\" futilitatea și deșertăciunea gândirii aducând drept salvare suavul și inexprimbilul Suflet. Dragă Petrule, ai exhibat în doar juma de pagină niște înțelesuri luate \"de-a gata\" de prin ofertă publică. Sunt așa-zisele presupoziții-de-împrumut. Îți fac o scurtă indexare:
- presupoziția Adevărului corespondență - adică ar exista un ceva (subiectivitate) și un altceva (obiectivitate) care încearcă să corespundă.
- presupoziția liberului arbitru - care oferă omului posibilitatea alegerii, a opțiunii, plasându-l astfel într-o ecuație soteriologică (opțiunea te-ar duce către ceva, refuzând altceva).
- urmează apoi, ca niște presupoziții-corelate,
- despicarea dintre gândire și suflet (acesta din urmă fiind acel \"altceva\" care să salveze precaritatea subterană a apelor).
- vii imediat cu \"trezirea\" din somnul rațiunii, inducând un sens și o mântuire prin accederea ofertei sufletului.
Spre final, unde denigrezi insuficiența \"filosofiei\", îți trădezi de fapt insuficienta umanitate. Ești prea mult în gândureală dragă Petrule. Servești prea simplist ceea ce îți oferă presupozițiile-de-împrumut. Încearcă marginile gândirii și abia acolo poți eventual găsi vreo alteritate a ei. Și abia de acolo, din acele margini unde îți râmâi doar vreo 2-3 întrebări, vei putea \"palpa\" posibilele splendori simple ale sufletului, morții, iubirii, adevărului.

Cât despre egoism, o să-ți trimit o depeșă pe email.

cât să-mi ajungă de drum. \"Respirăm ocazional și-atunci doar în șoaptă\". Restul ți-l las ție, să te poți despărți cât mai curând de el.

PS: cât despre \"scriitură\", nu-ți fă griji, căci ființa îți va fi mereu prin preajmă să te apere. chiar dacă tu vei fi tentată s-o faci pe eroina și să te prefaci că ești moartă.

doar bag puțin capul pe sub ușă, să salut asistența (numeroasă și puțin cam înflăcărată). Mă retrag repede, să pot reveni la spartul târgului și să degust de la înălțimea \"înțelepciunii\" mele.

PS: pentru moment, am tras totuși cu ochiul, și tind să bat palma cu Călin & comp.

dragă LIM, respirația ta scurtă despre veșnicie și înțelegere este un truism simpatic pe care profu de filosofie îl livrează puștanilor din clasa a XII-a pentru a face liniște în sala de curs. Este acel \"universal concret\" - spaima și atracția maximă a oricărui muritor. Dar respirația ta, în afară de o expresie oarecum inedită (prin imaginea universului care te picură), eludează totuși tocmai splendoarea și misterul acestui truism: când și cum va picura universul prin ochiul tău.

PS: cât despre dezbaterile aprinse pe marginea construcției, mi se par mult prea irelevante față de miza bogăției pe care ai pus-o în joc. Orice timp și oricâte puncte ai fi pus, îmi este greu să cred că ar fi ratat cineva sensul.

deși nu ți-ai pierdut-o, totuși dai semne evidente că te-ai rătăcit pe undeva de ea, dumnezeirea care ești. Iar rătăcirea care se preface că te umblă prin despicarea pe care o rumegi (intre rațiune și suflet, intre nefericire și fericire, intre moarte și nemurire) îți dă permanent starea de ducă dincolo, spre salvare. Desigur, când \"funcționezi\" în economia lui \"a avea\", \"a face\", \"a iubi\", \"a plânge\", \"a ferici\" deja ești cumva într-o zonă de uitare a lui \"a fi\". Ești într-o zonă în care iei ca atare sufletul, rațiunea, iubirea, pe celălalt, ca și cum toate astea își sunt suficiente sieși. Încearcă, cum vei putea, să palpezi măcar în treacăt marginile pasiunii și vezi ce se întâmplă. \"Rechizitoriul\" pe care l-ai făcut tu \"aventurilor\" tale pasionale și \"întâlnirilor\" tale cu ceilalți sunt în desuetul neașezării de la care te reclami. Iar eventuala splendoare a pasiunii, a minciunii, o ratezi tocmai prin abandonarea lor în fixații salvatoare de genul \"Suntem nefericiți deținând ambele minciuni și ele ne domină existența. Spre bucuria mea mai pot fi salvat de ele lâsându-le la mâna firii, astfel anulându-se reciproc.\" Abandonul și falsa încremenire sunt evidente. Și tot evident este că te doare-n cot de nefericire, minciună, existență, bucurie, salvare, firesc, atâta vreme cât le rătăcești fără pasiune (sic!) în uitarea ființei. Iar semnul cel mai elocvent al acestui fapt este acela că încă te mai \"chinuie\" fantasma nimicului. De ce oare nicăieri este mai gol decât undeva?

PS: rândurile de mai sus nu sunt dinspre mine către tine, ci dinspre simpla umanitate care ne îndumnezeiește.

ai vrut să bagi într-o biată zi o veșnicie de om. sper ca diseară să nu-ți crape lumina sub asfințit.

Imperfect pentru că, puțin în grabă, ai înghesuit într-o respirație tot ce ai găsit la îndemână pentru a obține o zi plină. Și de aceea ai schilodit puțin imaginația cu niște cuvinte prea palide pentru splendoarea întregului (dezlănțuie foetusul neconceput/fenomen atmosferic cu descărcări electrice în cuvinte/somnambulii coboară de pe acoperiș/senzația de animal coprofag (trimiti putin la dictionar) - și cam atât)
Spre mâine voi lăsa restul să-l degust pe îndelete.

Un om încântat de un alt om. Sigur o să-ți mai ies în cale, poate poimâine. Căci azi ești prea ocupată.

oare tu îți înțelegi poezia ? căci eu, în nesimțirea mea puțin precoce, nu pricep decât o singura silabă, și aia frântă (\"-i\" de după acel insipid \"nu\"). chiar aș fi vrut să mă duci nicăieri și să ne întâlnim acolo pentru a putea recupera împreună ceea ce n-am pierdut vreodată.

Sper să nu ajungi doar poet. Ar fi păcat de prea-plinul care-ți stă la dispoziție.

ești fix la fel de metafizic ca mine și ca orice alt om.
și pentru că, după cum lesne ai băgat de seama, \"eu\" am dreptate mai tot timpul (un cumplit disconfort de-al meu - și remarcă ghilimelele), o să-ți dedic - nu în mod exclusiv ție - povestea despre splendoarea metafizică a dimineții (o voi posta pe pagina mea, să o pot avea oricând la îndemână pentru a o putea retușa până la dispariție).

nicidecum prin tine, căci ești prea-plin de complicații, chiar și când te trezești din somn. doar cele patru versuri care povestesc echilibristica umană ar mai putea da de înțeles că ai surprins vreodată splendoarea metafizică a oricărei dimineți. în rest, doar un balast, inevitabil de altfel, ce încearcă să acopere cu ieftină colonie de poezie duhoarea zilei ce-și trădează dimineața.

De reținut un singur vers, care salvează totul, inclusiv pe noi, de la marșul funebru al zilei: \"dorința de a ajunge înfrânge teama de a cădea\".

de starea poeziei. Vă încăpățânați să căutați valoarea de piață a poeziei, intrind inevitabil în capcana criticii literare (cea care conferă, de fapt, valoarea de piață a unei poezii). Tot mai credeam că aveți bună cuviință față de poezie (indiferent unde și ce-o fi ea) și să ieșiți de pe piață pentru a pipăi cumva \"starea\" poeziei.
Vin cu niște piedici retorice în întâmpinarea criticii dvs: credeți oare că dacă un vers precum \"Peste ani când mă vor bea zeii vor simți gustul tău\" nu ar fi fost aplaudat în piața publică ar fi avut în vreun fel poezia de suferit??
Credeți oare că poezia se simte mai împuținată din cauza prea multelor versuri ca cel de sus dar care stau \"tăcute\" prin sertarele omenirii și nu ajung într-o editură?

Starea poeziei este de căutat în altă parte.

pe la orele de seară, fix lângă banca de lângă leii care șad lângă teiul de lângă Eminescu. după ce o să te ajut să-ți dai referatele (am relații bune la Cuza), o să-mi povestești mai pe larg cum e să faci dragoste cu moartea. Să nu aștepți tramvaiul 13, căci de mîine se scoate de pe șine.

PS: o să mă recunoști ușor - voi fi cel care dă de mâncare la lei. iar pe tine n-am cum să te ratez - ești cea fugărită de moarte prin orgasme.

iar poezia asta îți poate sta mărturie. chiar dacă \"cicatrizate-n lame fulgerânde\" o pot jena pe ea la privire, sunt sigur că ochii ei ți-au făcut și ție un loc printre gene.

dar m-ai abandonat nu în \"starea poeziei\", ci doar în \"piața poeziei\". dai impresia că te preocupă mai mult valoarea de piață a vreunui poet, și te îndepărtezi cam indiferent de poezie. nu mecanismele rețetei de succes a poetului ar fi fost interesante. astea sunt prea vizibile și la îndemână. ci o cugetare privind condițiile de posibilitate ale poeziei de azi (dacă îmi este permis barbarismul ăsta). este prea facil să aflăm de ce Livia Roșca, de exemplu, și împreună cu ea mulți alții, devine o poetesă publicată și, eventual, aplaudată. mai provocator ar fi acel exercițiu de luciditate care să ne arate dacă timpul nostru dictează poeziei, în vreun fel sau altul, cum să se îmbrățișeze cuvintele. evident, dincolo de prea obosita maximă care descrie în esență chipul ne-poeziei: \"e ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune\". am observat și eu, precum mulți alții, că poezie pare să-și fi pierdut bunul simț și chiar demnitatea elitistă. acum orice cuvântare, fie ea mai mult sau mai puțin lirică, pare să râvnească la condiția poeziei. iar acest fapt poate fi probat ușor pe acest site al agoniei românești. înțeleg bine nevoia de lirism, care prin funcția lui terapeutică mai domolește chinul nefercirii, dar nu pot pricepe ambiția profund deșartă de a-ți urlă în piață strâmbăciunea lirismului. ambiția de a terfeli fără bun simț buna dispoziție a poeziei. ce face posibilă o astfel de disoluție a valorii poetice? iar noi observăm asta nu pentru că am fi neapărat conectați la înălțimea poeziei, ci pentru că pur și simplu avem bun simț și bună dispoziție.

PS: ca fapt divers, eu am o tipografie și editez și tipăresc carți de vreo 15 ani. nu-ți pot descrie câtă încântare orgasmică poate avea românul nostru când își vede numele tipărit pe coperta unei cărți. este o scenă cutremurătoare și puțin dezgustătoare. aproape că mi-e jenă de umanitatea care zace în noi.

pentru faptul că mi-au ieșit in cale aceste cuvinte ale poemului tău de dragoste (fie el și ironic și sarcastic).
Vrei să vezi de unde \"jenant\" și chiar \"penibil\" ??

Încearcă să pui puțin alături un simplu vers de-a lui Nichita, care nu mai ține cont de nici un gust, și un vers oarecare din \"poeziile\" tale:

\"Peste ani când mă vor bea zeii vor simți gustul tău\" (am reprodus din memorie).

Un vers perfect, care nu mai lasă pe dinafară nimic din povestea și poezia iubirii. Este de-o plinătate dumnezeiască, iar îndrăgostiții chiar pot trăi fericiți până la adânci bătrâneți în acest vers.

Simți jena și penibilul?? Eu o simt, și îmi simt și cuvintele cum se despart de mine, tocmai din bun simț.

Prin urmare, singura \"obiecție\" este tocmai cea legată de bunul simț al cuvintelor. Fiind prea plini de noi, lăsam cu greu să ne părăsească cuvintele nepotrivite.

Jenant și penibil se aplicau, desigur, cuvintelor din poemele tale (am răsfoit și altele, inclusiv \"Zidul\"). Nicidecum vreo ranchiună cu tine, despre care sunt convins că ești un om frumos. dar povestea cuvintelor care-ți ies în cale este departe de frumusețea ta.

o adunare de cuvinte puțin cam sofisticată și nefirească pentru urechea cea de toate zilele a limbii române. ce-i drept, se produc niște sonorități pitorești spre ciudate, dar cu siguranță mi se refuză vreo înțelegere. dacă pe undeva există și vreo \"cugetare\", atunci cu siguranță este bine sufocată de cheia in sol minor a cuvintelor.