Calistrat Costin și îngerul neadormit al îndoielii

Volumul din urmă al poetului, prozatorului, traducătorului, scenaristului de teatru, criticului literar, foiletonistului, pamfletarului Calistrat Costin, Distracție de fiare (Ed. Universitas XXI, Iași, 2007), despre al cărui început, regretatul Laurențiu Ulici spunea încă din 1980 cum că ar reprezenta “o apariție relativ frapantă în contextul poeziei contemporane, un amestec bizar de poezie umoristică, notații pătrunzătoare despre viciile lumii moderne, alegorii, fabule, inserții parodice și fulgerări metaforice, totul sub un regim de ironie acută, de zeflemea cu subsol grav, într-o scriitură narativă, cu subtilități semantice și fonetice, cu desfășurări hiperlogice...în fine cu umor insinuant à la Mitică, ilustrând insolitul formulei”, vine să confirme încă o dată, dacă mai era nevoie, amplitudinea isocoantei poetice în care scriitorul și-a înscris, încă de la debutul editorial din 1974, sensibilitatea artistică. Este, sau ar trebui să fie, pentru toți, destul de evident faptul că recentul volum de poezie trebuie privit, înțeles și apropriat nu numai de la înălțimea gravității existențiale pe care ți-o poate da maturitatea literară atinsă în cei 33 de ani de ieșire, de fiecare dată altfel, în spațiul public al literaturii, dar și cea legată în modul cel mai firesc cu putință de trăirea repetabilului “nimic nou sub soare!”. Cum nu ne recunoaștem a avea suficiente competențe critice ajustate la măsura obiectului comprehensibilizat, părăsim prima perspectivă a iscodirii și o îmbrățișăm cu mai multă încredere pe cea de-a doua, poate trăind și convingerea că în apele timpului și ale lumii care le poartă (sau invers), orice om de bun simț poate pescui, dacă nu în mod “minunat”, atunci cu siguranță într-unul personal ceea ce semenii, cu voie sau fără voie, au lăsat să le scape din când în când... Punând între paranteze o întreagă tradiție care a căpătat identitate istorică începând cu Tertulian și în rădăcinile căreia a încolțit altoiul atâtor și atâtor sfinți ai dreptei credințe, pentru care rațiunea este precedată întotdeauna de revelație, iar omul trebuie să creadă înainte de a intra în școala rațiunii (\"Credo ut intelligam\"), poemul de deschidere, să-l numim programatic, Nu cred... (și totuși exist!), pune o întrebare care, retorică și deschisă, deopotrivă, pregătește calea succedentelor: Tu crezi, Părinte, că rațiunea-i târfă (?), ce urât, zău... Am putea inițial crede că, așa cum ar proceda cei fără adâncimi, absența revelației i-ar lăsa loc de a stăpâni rațiunii. Că în locul unui teocentrism care predispune la întărirea genunchilor, am avea acum un antropocentrism luminat. Lucrurile nu stau deloc așa. Și dacă ar sta, nu ar mai fi vorba în cartea aceasta de Calistrat Costin, de omul stăpânit în permanență de spiritul de finețe al nuanțelor și nu de acela grosier care desparte neproblematic și fără rest toate apele spiritului. Dimpotrivă, am putea spune! Chiar trâmbițata rațiune modernă, schimbătoarea de lumi, hiperbolizată ad infinitum cade ea însăși victimă unei vederi despărțite de toți idolii cerești și tereștri: „Vine o vreme când “rațiunea exasperată”,/...ordonă ea însăși / plutonului de execuție “FOC”.../ e stupid, vulgar, tâmp, să mori pentru / o idee care te duce pe eșafod...” (Sfânta disperare). Fără Dumnezeul reazem și lipsit de rațiunea stăpânitoare, omul nu rămâne decât o petrecere / răgaz de-o clipă între malurile Nimicului, un necunoscut care bate la poarta neantului: „aproape-am murit, slavă ție, pământe, / cimitir frumos, / la poarta neantului zace stârvul omului” (Poarta neantului) sau „răstimp nămolos între viață și moarte, / simt universul din ce în ce mai absent / (absent eu, absent el) / cu aripi de plumb îngropat aproape de tot în pământ...” (Nu cred... (și totuși exist!)). Și de-acum, odată stabilite aliniamentele între care se mișcă gândul existențialist, ce va fi - defetism sau existență eroică? Un lucru este clar pentru poet. „Dumnezeu ne-a greșit”. Nu a ieșit nimic din ce a intenționat în proiectul lui inițial. N-a îmblânzit fiara umană, aria veșniciei a ajuns să fie cântată din când în când doar de o ființă condamnată la moarte, atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru, oamenii nu-s decât bucăți de pământ, în locul celui care trebuia să devină Dumnezeu, se arată doar fața pământie a unui omenesc, prea omenesc... Și totuși, trebuie să încercăm a pune „ordine în lucruri”: să punem „în grădinile pustiite de nesăbuința / căzuților în păcat / răsad de arbori, de flori, de alți oameni / să naști din nimic lumina în împărăția cenușii” (A pune ordine în lucruri 1), să dăm „la o parte zgura, gunoiul, de pe gâtlejul / îmbătrânitului neant” (A pune ordine în lucruri 2), să tămăduim „umanitatea de cancer, de teroare, /.../ de dușmănie, de rele, de răutate, cruzime...” (A pune ordine în lucruri 3). Dar, vai, nimic nu pare a avea rost de izbândă în această sisifică persistență care este Istoria – destinul neantului nu este nici adevăr, nici minciună, uriașa operă de vidanjare morală pare a fi imposibil de dus la capăt de către sărmana făptură împotmolită în moarte, iar, pentru toate, Dumnezeu nu ne dă nici măcar un semn! Peste toate domnește „neîmpăcarea”, eșecul culturii, cancerul roade tenace și cu succes la rădăcina istoriei, precum șarpele, “cifrul rămâne cifru”. Pășim dintr-un infern în altul, fără putință de a transforma cenușa în pasăre vie. Ca niște „cerșetori de cântec” nu ne pregătim decât de uitare. Dintr-unul al iubirii, Dumnezeu se arată a fi mai mult de partea urii, dându-ne doar “botezul neantului”. După negații succesive, negări care traversează poezia acestui volum, de la primul cuvânt până la cel din urmă, scriitorul se trezește dintr-o dată nefiresc de liniștit. Fără a-și mai pune speranța în Dumnezeu, în lume sau în el însuși, omul realizează că toate expedientele nu fac decât să ascundă soluția. Anume că nu există soluție. Și nici că trebuie căutată. Că omul trebuie să se împace definitiv „cu sine, cu învingătorii, / inclusiv cu Bunul Dumnezeu”, că umanitatea, așa cum este ea, „sufocată de bube, otrăvuri, crime” nu poate fi „orânduită în alt chip” („Omul” – acest învins... învingător). *** Nu știm cât de convingător în ordinea întrebărilor de adâncime este acest discurs poetic. Sau poate că nu vrem să aflăm. Ce știm, este că el ne stârnește o întrebare la care nu avem încă răspunsul pregătit: mai este oare posibil ca toți aceia care au trecut prin răcoarea umbrei îndoielii carteziene să-și simtă mugurii încolțindu-le inima?