Valentin Boeru

Între mine și perete, Stă lucind oglinda vieții. Mă privesc în ea și seara Și-n lumina dimineții. Și mă-ntreb cum de-i posibil, Dincolo, sub sticla-i clară, Viața, care pare-aceeași, În

Pornit mereu să facă rău. Așa l-au pomenit. De nicăieri venit, dar brusc Și nu l-au mai clintit. E laș cu lumea și viclean, Duhnind de răutate. Răzbună propriul lui coșmar, Demult

De ce scrutezi îngândurat Spre rosturi ce nu le-nțelegi? De ce încerci înfiorat A minții umbre să dezlegi? Tu crezi că poate cineva Să-ți lumineze bezna lumii? Totul fără efortul

Privind spre ce a fost odată Mă-ntreb dacă am existat? Dacă secunda consumată A măsurat adevărat? Sunt spulberate timpuri duse, Ce lungi adesea îmi păreau, Sub munți de amintiri

O dimineață înăbușitoare de vară a acaparat totul împrejur. Singurii contestatari ai stării de prizonierat sunt gălăgioasele vrăbii ce își declară zgomotos nesupunerea. Retras în umbra încăperii

Mic-nimic Secretul vieții de nimic E că nimicul nu există.. Destinul tău? Bizar și mic. Alergi pe falsă pistă. Efortul stoic de Sisif Nu-ți este luat în seamă, Iar poza ta