Vreau ca la tine in suflet s-ajung
In acele gradini suspendate,
Minunate sunt gardurile cand le ating,
Dar portile raman ferecate.
Increderea-i cheia pe care as vrea sa mi-o dai,
Caci numai cu
Toamna visele nu trebuiesc tinute in secret. Si daca ai visa, ce e foarte probabil, ingaduieti privilegiul de a trai macar un moment din acel vis, caci trezindu-te la realitate nu iti vei aminti nici
Un albastru-nghețat și-un cer nesfârșit
A lor îngemânare îndeamnă spre zenit
E drumul prea lung, dar uită-te mai bine
Să vezi oglinda zâmbetului tău in cel de lângă tine.
E noaptea-n care dragostea-și joacă norocul
Soarta-i arbitrul care-ncepe jocul
Timpul e paznicul ce constant va ramane
Privat de acest joc și de gânduri nebune.
În noaptea asta...
Flacăra lumânării e slabă
Și terminând cu fata
Am aflat o treabă
În al vieții vâltorii vânt
Eu plâng pe-acest Pământ
Plâng și jelesc
Neamul cel grotesc.
Fericire și
Triști mi-s ochii când te văd
Tristă e privirea ta
Și mai trist e că te-aud
Tristă e purtarea mea
Tristă umbli tu pe srtadă
Trist e faptul ca te-ntrec
Triști sunt oamenii pe stradă
Trist pe
E noaptea-n care fi vei
Contopită cu lumină
E noaptea-n care va arde
Flacăra dorinței tale
De-a cunoaște acel mister.
E noaptea-n care cauți umbra
Acel mister neștiutor
Ce poartă doar
Cerul e negru
Și noaptea nu-mi zâmbește
E seară peste tot
Șilumea nu-mi priește.
Gonind prin noaptea neagră
Orbit de întuneric
Sălășluiesc în mine
Într-un tărâm eteric.
Vezi iarba ce se
Cerne viața al ei zâmbet
Anii trec și înainte noi pășim
Și prin gânduri de rugină
Ne îndeamnă să găsim
Doar lumină....
Viața-i o monotonie scumpă
Te fentează cu dispreț
Căutând ca să-ți
Conștiința-i...
Un ecran atâta de îngust
Pe cărări...
Imaginația mea hoinărește
Doar cu gândul...
Sugrum eu nostalgia...
Și numai vântul
Alină suferința.
Doar un pat...
E prea multa
Sete avidă de a cunoaște
Curaj monstruos de a renaște
Senin ca și cerul timid
Voință din plin nu suspin.
Carnagiu uman limitat
Un puț fără apă secat
Rest de la bani plec de îndată
Iubire
Faptul că avem sau nu nevoie de nori derivă din simplul argument cum că norii ne reprezintă într-un fel. Ei se nasc asemenea unei dorințe. Își cuprind mângâierea doar prin simpla contopire a lor.
Prolog
Călăuză mie gândul și tu alinare
vorbesc despre tine și totul dispare...
Privesc spre ceru-nstelat, și-mi pare
C-o stea îmi trage cu ochiul, dispare...
Ce oare, e vântul ce
UM