Tudor Negoescu

Copilă cu chip luminos, ai tu idee cît de mare e nefericirea lumii...cînd organele-s sfărmate și maestrul e nebun? Ai trăit tu pe frontul sevrajului?

atunci, să fie primit!

Ingenioasă maniera de a-ți clama drama existențială apelînd la un discurs clasicizant (cel puțin, în formă), cînd alții fug de el ca dracu` de tămîie!
Se spunea cîndva că, prin însăși structura lui, liricul ar fi mai apropiat de muzică/ muzicalitate.
Dar, în zilele noastre, pe unii îi îngrădește o astfel de manieră de a poetiza, de a îmbrăca haina strîmtă a vechii prozodii. Iubeam și eu, prin clasa a-IX-a, maniera asta, proprie șaizeciștilor. Acum, într-a XII-a, i-am descoperit pe optzeciști și mă simt bine cu ei...pînă cînd vor apărea la orizont nouăzeciștii!
Ce-o fi mai tîrziu, om vedea...
Oricum, cred că, speculînd această echivalență dintre starea poetică și muzicalitate, îți cam place să te joci...
chiar dacă lirica ta trădează mai mult o sceptică decît o hedonistă.
Aștept următoarea surpriză!

Draga Misele, nu sint bun deloc, ca am facut multe prostii in viata; prima, inca de la virsta de 9 ani. Am facut prostii cu o vecina care avea 11 ani si era singura acasa, parintii ei fiind la lucru.
Fericit, nici atit.

Valeria, incearca sa inlocuiesti \"pe a iubirii val\" cu \"pe al iubirii val\". Imi plac versurile tale pentru filozofia lor...de viata.

Am zis la modul general, Alina, nu ma refeream la tine, ca ai vrea sa blamezi pe cineva.
Te mai citesc, oricum...

Impresionant tragismul acestei relatari,Ioana.
Spun asta fiindca tocmai am fost sa vizitez un prieten, aflat pe patul de suferinta in spital. Vazind atita suferinta umana strinsa in spatiul restrins al unui salon de spital, spun ca medicii care trateaza aceasta suferinta, care iau contact permanent cu ea, merita toate onorurile!

După cuvintele pline de har, șoptite Nicoletei Chinez de un înger, ce aș mai putea spune?
Sînt și oameni care îl simt pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu trăiește în sufletul și în mintea lor.
Dar nu trebuie să ne repezim și să-i blamăm pe ceilalți, care, zicem noi, trăiesc departe de Dumnezeu...
Oricum, reușită radiografia ta...făcută unui corp aflat în moarte clinică...

Mersi de urare, Mișel!
În secret, cred că toți ne dorim asta...

Și-n numărul 4, pe aprilie 2006, al revistei piteștene Argeș, am întîlnit cîțiva agoniști.
Dar las un piteștean să-i semnaleze, fiind mai aproape de fenomen.
Oricum, revista are ținută și e făcută cu multă pasiune. Să pui suflet într-o revistă, în ziua de azi, e un fapt mai rar întîlnit...

În Oglinda literară, nr. 52, Aprilie 2006,
apare Hose Pablo cu un grupaj concludent, în tonalitatea cu care și-a obișnuit, deja, cititorii.
Liviu Comșia scrie despre cartea lui Costel Baboș, Aș crede în Dumnezeu.Remarcă faptul că ironia și umorul afișate de DoDu au, uneori, accente tragice. Un punct de vedere demn de a fi semnalat.
Cosmin Dragomir nu are complexe în fața (mult mai) consacraților Liviu Antonesei și Horia Gârbea, ștergînd cu ei pe jos. În schimb, îi dă o notă meritată de trecere lui Eugen Istodor, cu al său incitant op Viețașii de pe Rahova!
Un subiect baban, care-i bate la fundu gol pe Mizerabilii, cu tot cu Contele de Monte Cristo...cu Papillon în coadă...
Același Cosmin Dragomir are un interviu cu un poet despre care se va mai auzi, Robert Șerban.
De pe www.agonia.ro au fost selectați Daniela Luca și Daniel Puia Dumitrescu...

Așa, da...
Sigur, abia acum începe să fie mai interesant, Daniel.

Păi, trebuie să recunosc, viziunile tale sînt mult mai poetice decît ale mele, Mariana! Stilul tău personal de decriptare m-a cucerit.
Mulțam de sugestii!

Mișel, eu am scris, cîndva, Poezia poeziilor. Avea niște versuri grele, memorabile, puritatea și tăria cuvintelor erau inimaginabile, iar impactul în rîndul spectatorilor era unul colosal.
Am recitat-o pe un stadion mai mare ca Maracana, plin pînă la refuz de iubitori de poezie, în majoritate tineri. Fiecare vers pe care îl recitam aducea publicul într-o stare apropiată cu delirul. Era o atmosferă de isterie generală. Adevărurile pe care le rosteam zmulgeau ropote de aplauze, scandări aproape obscene, mai ceva ca la meciuri sau la concertele cu trupe celebre...
Forțele de ordine făceau cu greu față mulțimii dezlănțuite, care părea că nu mai poate fi stăpînită.
Versurile mele atinseseră starea de grație. Cuceriseră tot stadionul.
Undeva l-am zărit pe marele bard A P, livid la față. Părea un amărît de pigmeu, care își rodea unghiile de invidie...
Deodată, tăvălugul de oameni în delir a rupt barajul și s-a revărsat spre scenă, amenințînd să mă înghită.
M-am trezit țipînd, agitat, asudat.
Adevărul e că scrisesem și recitasem Poezia poeziilor...în vis.
Din păcate, uitasem instantaneu toate versurile ălea geniale, dumnezeiești...Poezia poeziilor se topise, ca un abur, în neant...
De-atunci, tot încerc s-o mai visez o dată.

Se vede cu ochiul liber că noii șefi ai Uniunii doresc o armonizare a relației cu tinerii scriitori, în condițiile în care mulți dintre respectivii tineri contestă cu virulență mecanismele învechite după care ar funcționa cunoscuta organizație.
Daniel, era interesant dacă prezentai și lista cu cei 50 de invitați la Colocviu, o listă comentată și contestată de unii, aprobată și îmbrățișată de alții.
Oricum, un eveniment care trebuia semnalat de cineva și pe-aici! Eu cred că e de bine!

Mariana, fata ta dansează pe ritmurile unei poezii/melodii de secol al XIX-lea, cu vagi inserții de modernitate (simboliste, în special). Eu aș aduce-o mai spre zilele noastre, măcar spre perioada șaizecistă - șaptezecistă!
Îmi plac versurile următoare, pentru erotismul degajat:
Tu, cu ondulări domoale
Întâi cobori, iar apoi urci.

PS Cînd i-ai răspuns dragului de Frăsinel, era bine să-i zici să-și corecteze acel \"ar trebuii\", că dă rău în poză și, mai ales, apă la moară ca să ne persifleze dușmanii...
Fii mai îndrăzneață, că ai posibilități!

Cu iaurt, cu gogoșele,
te făcuși vornic, Mișele (adică ajunseși la subiecte fierbinți)!
Eu de la țară fiind, pe cînd mergeam cu vacile pe imaș, m-am îndrăgostit de una dintre ele, tocmai pentru blîndețea și inteligența din privirile ei. Cînd mugea, îmi părea că îmi șoptește ceva de genul: Și eu te iubesc, doruuuuneeeee!
Ajunsesem s-o mulg cu mare plăcere, că îmi și zicea tata, supărat pe starea mea de euforie, neproductivă:
Nu mai termini, bă, amețitule, odată?

Lasă așa titlul, direct cum e, Nicoleta! E o capcană destul de subtilă...
Dar ar trebui să nu te rușinezi de idee și să o susții cu cîteva versuri mai tari, mai directe, în interiorul poemului.
Nu știu cum va decripta iubitul versul acesta poetic:
\"Sunt mult prea plină de atâția ieri\"
Însăși viața e subțire ca o ață. Știi zicala.
Așa că, renunță la trecut și privește, mai bine, în viitor!

Dacă ai fi acel Diamandi, de care zice Poetrycă, ți-aș sugera să nu te lași \"agățat\" de corifeii, de monștrii sacri ai frcturismului.
Tu urmează-ți setea. Textul ăsta are nerv și sentiment.
Dacă aș fi din branșă, l-aș încadra la un post-fracturism \"cu față umană\". Dar nu sînt...și mă rezum să zic și eu

Toate cuvintele își au rostul lor. Noi trebuie doar să le decriptăm. Dacă Îi promiți că nu uiți de unde ai plecat, e clar că ți se cuvin...