Tudor Cristea

Felicitări și mult succes!

Un soi de bric-à-brac liric, în maniera ușor hazardată a poeziei de ultimă oră. În care violina și contrabasul stau lângă Turnul Eiffel, și toate lângă \"câteva sălcii (care,n.n.) zăpăcesc malurile\" (frumos spus, ca poem într-un vers!), iar apoi valizele care-și varsă intimitățile pe peron etc. Din toate astea se încheagă o stare lirică, dar ea e ușor confuză și seamănă cu starea lirică din sute de alte texte, ale autoarei și ale altora, alcătuite după aceeași rețetă. Or, în artă, trebuie să semănăm cu ceilalți pentru ca, în final, să ne deosebim în chip radical de ei. Impunând, prin aceasta, vocea noastră, inconfundabilă, dar recognoscibilă, individuală și dez-mărginită...

Replicile epigramatice ale comentatorilor sunt, din păcate, niște...porcării. Epigrama prinde excelent ideea, dar ultimul vers e cam grosolan (grosier), adică...porcos.

Dle Adrian Suciu,
V-am mai citit și alte texte, unele mi-au plăcut, sunteți, indiscutabil, poet. De altminteri, dacă v-aș fi știut slab de înger nu mi-aș fi permis o critică aspră, iar dacă n-ați fi avut valoare, nu exprimam nicio opinie (ce sens ar avea?). Cât privește viciul meu, el nu e satisfăcut decât în mică măsură de postatorii de texte de aici. Am o bogată bibliotecă, în care se află, alături de prozatori și dramaturgi, sute de poeți români și universali de valoare indiscutabilă. Plus câteva antologii celebre.
Dincolo de toate, însă, vă atrag atenția că măceșii își protejează bine florile cu ajutorul spinilor, astfel încât nici caprele, cât sunt ele de capre, nu prea izbândesc în lupta cu ei.

Text de pure efecte lexicale, care nu urmărește decât să epateze, însă nu reușește decât să creeze un sentiment de jenă. Și nu pentru că vorbește despre sex (de altminteri, fără îndrăzneală, pentru că cine abordează asemenea concepte și asemenea stil trebuie ori să îndrăznească rostirea pe șart, ori s-o lase baltă și să se apuce de texte filozofice și încifrate), ci pentru că bate câmpii.

Proza n-are cine știe ce cuvinte sau expresii vulgare și, față de ceea ce se scrie uneori astăzi la noi și aiurea, e aproape pudibondă. E o proză simpluță, destul de siropoasă, așa, cam cum se scria acum o suta de ani, doar că subiectul e contemporan (sugerat de pățania lui Becali, căci ofițerașul nostru pare unul dintre cei care i-au furat mașina, adică un polițist complice cu hoții). În rest, întâmplări previzibile (cum previzibilă e și continuarea - pot să jur că între ultima apariție feminină și polițist se va închega o relație amoroasă). Pasajele ceva mai bune (cu toate că și ele conțin imagini și idei uzitate) sunt cele privind amorul dintre doctor și Anca. În ce privește perspectiva, e și ea de început de secol XX sau de sfârșit de secol XIX: omniscientă.

\"ușile meschine-și închină gândul de mortar
spre porți\" - cam cum devine (vorba lui Moromete) asta?
Dincolo de așa ceva, în strofa a doua textul conține o problema strict intimă, care, în felul în care e (s)pusă, ar interesa prea puțin cititorul...Mai ales dacă el doarme pe un alt braț...

Un text frumos, bine artioculat, echilibrat, sorescian (totuși), dar ni certe note de originalitate, care trebuie citit și în contextul ciclului, din care e o secvență.
Insă eu m-aș opri la trei mici aspecte formale (de fapt, doar doua sunt strict formale).
1.\"pe uliță/ pe cărare sau potecă/ cu luna și stelele mereu deasupra...\" - mai bine: \"pe poteca sau pe cărare/ cu luna...\" (evitându-se, astfel, întțlnirea dezagreabila a unor sunete, atflel spus, cacofonia).
2.compararea astrelor cu o mămăligă (fie și fierbinte!) nu e o noutate; a mai fost comparată cu o mămăliga (probabil rece...) și luna...
3.\"priveam ore-n șir...\" - nu e cam mult? Păi Gheorghe ăsta al tău nu făcea decât să te plimbe pe tine în căruță zi de vară până-n seară?...Că nu rezultă că vă duceați undeva, departe, cum se ducea Moromete, însoțit de Bălosu, la
munte, să vândă porumb...
Sunt doar detalii, dar, cum frumos spunea cineva, Dumnezeu tocmai în detalii se ascunde. Mai ales când e vorba de poezie.

Felicitări și mult succes de critică și de public!

Un text care tocmai pentru că evocă tot ceea ce evocă ar trebui să transfigureze și să decanteze imaginea, s-o concentreze în jurul ideii...E mult balast aici, multă proză, și nu de bună calitate.

Dacă tot e să ne jucăm pe textul lui George, hai să-l citim cu atenție și să nu-l mutilăm. Iată ce propun eu, pentru acest dext îndeajuns de sorescian:

Dumnezeu a făcut omul
și la sfârșit a pus
două puncte:

caută-Mă, [i-a spus],
după care l-a așezat
pe pământ
printre ispite;

și omul
L-a căutat
și l-a tot căutat
până când cele două puncte
s-au făcut
doi ochi mari...

Dar e mai bine ca fiecare să fie lăsat cu po(h)emul lui, nu? Adică, lăsat să greșească singur, iar nu pus în situația de a plăti pentru greșelile noastre, cei care-i îndreptăm textul...

Chiar că e frumoasă întâmplarea asta: întâlnirea, peste ani, dintre un autor și cititorul său necunoscut (pentru el, până azi). Asta înseamnă că merită să scriem literatură. Și mă face să nu regret că am postat texte pe acest site (mărturisesc, după unele ezitări). De altfel, dialogurile pe care le-am purtat au fost (și sper că vor fi, în continuare) plăcute. Ne mai citim, mai vorbim...
Bine că a pus Ioana întrebarea aceea...
Cartea , pe care eu n-am citit-o niciodată de la cap la cap, a avut o critică bună (și promptă). Un text critic important (ultimul, în afara celui din DGLR, al Gabrielei Omăt) despre ea, cel al lui Alex Ștefănescu din România literară, a rămas, probabil, ca și necunoscut, pentru că a apărut în numărul din 21 decembrie 1989 al revistei. Și se știe ce se întâmpla atunci. Cui îi mai ardea de citit reviste literare? Iată, totuși, ceva care ne pune pe gânduri, știind cum circulă cărțile și revistele azi: în atmosfera de atunci, revista a ajuns, totuși, în chioșcuri, inclusiv la Găești, unde locuiam (și locuiesc) eu.
Am, însă, o mică nedumerire cu privire la anul cumpărării cărții: n-a fost în 1989? Dacă totuși ați cumpărat-o din librărie în 1990, înseamnă că informația mea de atunci, că s-a mai tras, fără să fiu consultat, un al doilea tiraj, este corectă. Pentru că știu sigur că primul tiraj (așa cum se întâmpla pe atunci cu cărțile mai interesante) s-a epuizat rapid.

\"cine bate cu o monedă de aur în parbriz\"?
- Polițistul, vor spune cei inclinați către parodie sau către bagatelizare.
- Iubita sau Moartea, vor spune cei înclinați către gravitate.
Dincolo de toate, un text plin de o sensibilitate reală, dar atent dozată. Expresie a căutării unui stil (am citit și alte poeme ale tale, Tamara), pe o cale foarte bună...Ultimul vers aruncă o umbră de mister asupra întregului text și cere o a doua lectură.

Întrebarea pe care mi-o pui mi-am pus-o și eu, atât în calitate de critic, cât și în calitate de (fost) romancier. Mi-am dat mai multe răspunsuri. Mai întâi, în epocile totalitare, nu toată literatura e parabolică, ci doar o anumită parte a ei. Ce e parabolic în \"Moromeții\" vol II? Și ce e, dincolo de un simbol cam obscur, parabolic în \"Păsările\" lui Ivasiuc? Sau în \"Galeria cu viță sălbatică\"? Parabolici sunt cei care ii iau ca model pe sud-americani. Doar că sud-americanii, spre deosebire de autorii nostri din comunism, traiesc în totalitarisme...capitaliste (cam cum e al nostru de astăzi sau, cam cum ar fi, dacă s-ar crea condițiile și ar exista cineva cu stofă de dictator autentic, nu de mărunt epigon). De fapt, cele mai bune romane ale totalitarismului nostru (așa-zisele romane ale \"obsedantului deceniu\", dar și multe altele, până la parabolicul și întrucâtva poeticul \"Porțile verii\" de...Tudor Cristea, apărut în vara lui 89) țin, în bună măsură, loc de presă și spun lucruri care, în totalitarismul capitalist (care, orișicât...) sunt rostite în mass media.
Există, așadar, subiecte care, abordate, să zicem, realist (fie și postmodernist!), i-ar pune pe autori să concureze presa. Am, constatat asta citindu-l și comentându-l pe A. Buzura din \"Recviem pentru nebuni și bestii\" acum nouă ani, într-un eseu intitulat \"Un eșec pilduitor\", comentariu pe care, iată, îmi dau seama acum că ar trebui să-l postez pe site, fie și ca punct de pornire pentru o discuție. Asadar, ca să nu facă o concurență inutilă presei(care ar învinge prin număr - de exemplare, de cititori etc.), romancierul ori se inspiră din epoci revolute (așa făceau, din alte pricini, și autorii români din anii 50), precum Filip Florian în \"Zilele regelui\", unde apelează, totuși, și la felurite \"șmecherii\" și împinge și el, ușor, textul către parabolă, sau, abordând o problematică foarte actuală, apelează la parabolă, ori măcar la un soi de glazură alegorică, simbolică, fantastă, la grotesc, la burlesc, la umor...Na, că am redactat un eseu!

Subtitlul e simpatic (\"Odă în metru/ secundă\"), însă îi putem da și o altă interpretare, din sfera lucrului la poem. Ar fi mai bun un \"metru/ oră\", adică o întârziere serioasă asupra formei (fără a mai vorbi despre întârzierea necesară asupra unor pagini de poezie adevărată, a altora). Așa, se puteau găsi rimele corespunzătoare în penultima strofă. Aș observa factura involuntar-parodică a strofei finale: \"El își iubește versul,/ Dar și furia-i mare!/ Și iată-L,/ E Alesul/ Mulțimii Muncitoare\".
Despre cine e vorba? Despre poetul-cizmar Dumitru Theodor Neculuță?
Jocul cu poezia, dacă e jucat, trebuie luat în serios.

e, după opinia mea, un scriitor ce n-ar trebui trecut cu vederea.
Mulțumesc Angela, promptă, pătrunzătoare și generoasă, ca totdeauna.
Ionuț, fii sigur că vei avea mult de câștigat citindu-l pe Daniel Drăgan. Nu adăsta!...

În savurosul dvs. text, ați uitat, la măsurile luate de ai noștri, să-l menționați pe Dan Nica, ministrul de la Interne, care s-a angajat, asemenea celebrului Moș Teacă, să lupte cu epizootia asta, păzind, probabil, la fruntarii, să nu treacă vreun animal bolnav...

\"bois de bologne\" - e un joc de cuvinte sau era vorba (cum ar fi fost să fie) despre Bois de Boulogne?

Surprinzătoare dezbatere în jurul unui text foarte frumos. Măi dragă (Paul Bogdan), în limba română se spune (și e foarte corect!) SOMNOLEAZÃ (cf. DOOM2, Univers Eniclopedic, 2005, pag. 730, col.I). Dar e de apreciat că te-ai deconspirat (deși nu te onorează faptul că persiști în eroare!). Angela, să nu ai complexe! Simțul limbii române, pe care, spre deosebire de dl P.B., îl posezi, te va orienta întotdeauna.

Pista de decolare a poemului e precară: \"mă înec în apele poluate ale cotidianului/ și fiecare zi mă fixează într-un tipar recurent\". Versuri abstracte, lipsite de relief. Mă întreb dacă sunt sau nu sunt indispensabile și mi-e greu să răspund. În continuare, poemul e, însă, remarcabil, își ia zborul și se ridică treptat: \"fiecare avem un Dumnezeu moțăind într-o gaură neagră/ al meu este acela căruia mă rog și nu mă ascultă/ sau poate că tocmai El îmi trimite mesaje spam/ „congratulation dear lucky winner”/ pe care eu le trimit înapoi virusate// o privesc pe Olguța, văile și movilițele trupului ei/ ea își fumează indiferentă sentimentele în rotocoale gri/ care se înalță spre tavan ca zilele fără evenimente// de undeva se aude Waldo tușind suprarealist\". E aici o tehnică bine însușită a fracturării cotidianului amorf, în care se deschid fante de mister și de ingenuitate, o manieră asumată, dar și evidente note personale. Un text plăcut, înscris în murmurul elocvent (dacă se poate spune așa!) al poeziei adevărate.