somn la ușă

\"ușile meschine-și închină gândul de mortar
spre porți\" - cam cum devine (vorba lui Moromete) asta?
Dincolo de așa ceva, în strofa a doua textul conține o problema strict intimă, care, în felul în care e (s)pusă, ar interesa prea puțin cititorul...Mai ales dacă el doarme pe un alt braț...

Eu am înțeles că e un dialog liric cu un iubit mai mult sau mai puțin imaginar (care poate fi și cititorul, de ce nu?). Ideea cu mîna amorțită e bună, eu am apreciat ultimele versuri. Poate ar trebui dezvoltată...

urasc cand mi se cere sa imi exlic arta. dar ma rog, sa spunem că everything for the sake of art. ușile sunt căi de escapadă ce se \"închină\" (egal \"se prăbușesc\")... gândul de mortar... păi ceva greu care cade și mai e și necleios... iar strofa a doua e intimă... pentru că ASTA ERA IDEEA, iar cititorul poate să doarmă pe ce braț vrea. oricum, doarme pe un braț sau are un braț pe care doarme cineva.

Planul spațial se deschide: „ușile […]spre porți” pentru a avea acces la (ne)dorința ta pe care el nu o știe…
dar ce îmi place foarte mult(și care nu are nevoie de prea multe explicații) e ideea de înserare: „culorile se închid înainte de vreme”.
Când o parte din noi e amorțită, cealaltă parte rămasă e mai vioaie ca de obicei și observă frumusețea care nu știm de la cine a început, de la tine sau de la el.

Textul ăsta îl văd contorsionat. Prima strofă are niște reminiscențe de prozodie clasică, se simte că abia te-ai despărțit de versurile rimate și ritmate, însă în a doua surprinzi imaginea prezentului într-o trăire personală și într-un stil foarte actual (mimat?): \"mâna mi-a amorțit deja
dar nu pot să te trezesc
pentru că dormi prea frumos pe ea\"
Scrie așa despre real, asta e poezia, o realitate percepută și detaliată în cuvinte simple, fără zorzoane stilistice forțate. Bine ai venit!