Tudor Cristea

Ușor tributar bibliografiei (ceea ce nu-i diminuează, totuși, interesul), textul e nepotrivit încadrat ca categoria \"articol\". E, în realitate, un eseu.

Text bine scris, documentat și cu pertinente deschideri. Interesante punerile la punct în privința lui Ion Caraion, deși problema rămâne, pe mai departe, foarte încâlcită.

De mai multă vreme, de când v-am citit raspunsul, am dorit sa fac câteva precizări. Dar m-am luat cu altele...
Așadar.
Titlul e, în sine, un poem. Excepțional.
Incipitul promitea altceva: \"orice aș spune/ ar fi ca și cum aș striga într-un fluture/ vorbele ar deveni ușoare prăfoase\".
Din păcate, deși cu vorbele rostite \"într-un fluture\" se întâmplă ceea ce spuneți, dvs. continuați să rostiți vorbe. Așadar, lunecați în retorică, vă rătăciți pe teritoriile ei artificiale...Asta numesc eu delir verbal...Abaterea de la idee, de la intuiția lirică primă (pe care unii nici n-o au, dar dvs. o aveți, ceea ce înseamnă că sunteți poetă). Dacă vă place asta, ați scris un poem care-și trădează începutul foarte promițător. În loc să vă simțiți vexată de observațiile mele și să mă combateți, ați fi putut socoti că sunt de bună credință (și sunt), să cădeți pe gânduri și să încercați să rescrieți textul. Nu știu ce-ar ieși din această întreprindere. Dacă aș ști, aș scrie eu însumi doar poeme foarte bune. Este și motivul pentru care vă sfătuiesc să nu faceți ceea ce vă spun. Dar să nu ezitați să vă îndoiți de ceea ce ați scris.
Cu cea mai caldă simpatie,
t.c.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap că se pot striga atâtea într-un fluture. Și nici că se poate striga acolo. Nu știu măcar dacă, într-un trup de fluture, cum e el de fragil, s-ar putea șopti.
Textul dvs e o formă acută de delir verbal.
Dacă vă place, puteți striga în continuare...

Un text interesant, bine susținut, bine ritmat, adică. Totuși aici par a coabita două poeme, destul de diferite și ca idee (sentiment) și ca stil. Prima strofă e din alt text; ca să facă parte din acesta (și să justifice, oarecum, și finalul - care e, de asemenea, sub nivelul părții centrale), ar trebui, poate, redusă la patru-cinci versuri.
Lucrul pe text e obligatoriu și în poezia aluvionară a vremii de azi...În care stilul colectiv estompează amprenta personală.

O narațiune stranie, sugestivă sau poate numai confuză. Un subiect de povestire silit să intre într-un text poetic. Dovedind o certă sensibilitate. Dar subminat, oarecum, de improprietăți lexicale, precum deja observata \"mână puhavă\". Puhav înseamnă, când se referă la oameni și la părțile corpului lor, \"moale, flasc și umflat, buhăit (față puhavă)\". Nu e deloc potrivit aici, chiar dacă mașina galbenă ar alerga spre spital (dar, dacă admitem mica logică a lipsei de logică din final, ea aleargă din copilărie spre altundeva și spre altcândva - și tocmai acest posibil înțeles face textul interesant). În sfârșit, mici improprietăți lingvistice, datorate, probabil, orbirii admirației, găsim și la comentatori: \"ușurătatea (sic!) exprimării\" (Nica Mădălina) sau \"textul ăsta certifică că\" (Laurențiu Ion). Iată cum explică DEX \"ușurătate\": \"însușirea, caracterul a ceea ce este ușuratic; neseriozitate (...) frivolitate\". Aici era, însă, vorba despre \"ușurință\". Nu?

Din păcate, textul începe cu un teribil (și afectat) pleonasm:\"introspecția interioară\". Altminteri, un conspect conștiincios. Plus câteva panseuri către final. Potrivite ca nuca-n perete...

Mulțumesc pentru lectură și aprecieri. Atentă, receptivă și pătrunzătoare, ca totdeauna.
Când aveți ceva pentru Litere, e-mailul poate intra în funcțiune.
Revista e postata pe internet, la adresa cunoscută: www.bibliotheca.ro . Pe alte site-uri, când se transcrie o adresă în cadrul unui comentariu, se creează imediat un link. Aici, din păcate, nu.

Un eseu documentat și interesant, scris cu o vizibilă trăire, ce are darul de a însufleți stilul. Poate un pic prea patetic, raportat la, totuși, lucidul și chiar scepticul Ștefan Gheorghidiu. În orice caz, dovediți aici o frumoasă imaginație a ideilor.
V-aș semnala, totuși, o mică eroare. Mai curând o observație echivocă: în momentul când îl înfruntă pe căpitanul Corabu, Ștefan nu primise nicio scrisoare privind infidelitatea soției. Scrisoarea o va primi către sfârșit. Avea doar o puternică și chinuitoare bănuială. Dovadă și incipitul celui de-al doilea capitol: \"Eram însurat de doi ani cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșeală\".
Cât privește acuzațiile pe care i le aduceți lui Sergiu Nicolaescu în comentariul-răspuns, ele sunt doar parțial îndreptățite. Filmul este destul de bine realizat, chiar dacă se îndepărtează, pe ici, pe colo, de carte. E chiar mai bine așa. Schimbarea de nume nu mi se pare, nici ea, condamnabilă (având în vedere și celelalte mici schimbări). Nu știu dacă ați observat că după marile romane (iar al lui Camil este unul) nu se fac (nu ies!), de obicei, mari filme. Acestea ies, mai curând, din romane mediocre. Dar Nicolaescu gândește filmic (ceea ce e foarte bine). Nu aveți dreptate nici în privința finalului, care îi e sugerat scenaristului de o precizare din \"Patul lui Procust\", din care aflăm că, fiind acuzat de trădare, Ștefan e condamnat la zece ani de închisoare (sper să nu greșesc numărul anilor). Imaginarea motivului și schimbarea gravității sentinței țin și ele de gândirea filmică. Deși, trebuie să vă mărturisesc (am făcut observația asta și în eseul meu despre Camil, inclus în volumul \"De la clasici la contemporani\" - 2008) că nu înțeleg din ce pricină a găsit cu cale scriitorul să facă (prin Nae Gheorghidiu) observația aceea. M-am gândit mult dacă nu e o minciună a deputatului, dar n-am ajuns la nicio concluzie.
Repet, în final, că mi-a plăcut eseul.

Bine că în vremea lui Caragiale nu s-a găsit cineva care să-l deconsilieze pe berar legat de faptul că, prin bodegile vremii, se găseau tot felul de Mitici (care puteau să se cheme Lache, Mache, Tache, Popescu sau Georgescu), așa încât să-l determine a nu-i mai prinde în comicul său insectar.
Din păcate, de sfătuitori de acest fel nu prea ducem noi lipsă astăzi...
Proza e excelentă! Și promptă.

O analiză aplicată, minuțioasă și, nu mai puțin, pertinentă, deși preponderent tematistă (punând, adică, de preferință, accentul asupra lui CE, în defavoarea lui CUM - vizat, totuși, în paragraful final). Exemple bine selectate, relevante. Și totuși, textul critic mi se pare focalizat excesiv pe obiect, printr-un efort de a-l recrea și a-l valoriza în limbajul critic. Mai exact, nu sunt operate deschideri către alte moduri lirice, spre a-l defini mai bine pe cel al poetului supus discuției. Care operează chiar el asemenea deschideri (pe care, însă, analistul le trece cu vederea). Iată un pasaj: \"Ieudul este focarul însuși al enigmei, un fel de „gaură neagră”, teritoriu închis în sine, ireperabil și neaproximabil de vreo geografie a rațiunii umane, apărând ca o limită netransgresabilă, neosmotică în ce privește comunicarea cu restul lumii: „la ieudul fără ieșire și noi am, și noi am fost cândva. / și suntem și acum și o să fim și mâine poimâine și/ în veci apa aceluiași râu ne va scălda. (…) singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian. / ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo/ nicio hartă n-are să-ți mai fie de folos/ zadarnic te vei zbate să afli ieșirea intrarea ieșirea/ zadarnic vei zori să rupi lințoliul spațiului/ în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace. /fără margini este ieudul și fără ieșire. / nicio geografie n-a reușit încă să-l aproximeze. / nu l-a prevestit nicio aură. / nu-l urmează nicio coadă de cometă”\". Având în vedere insertul din \"Elegia...\" lui Nichita Stănescu, efortul critic de a defini simbolul nu putea trece peste imaginea acelui ceva \"mai înghesuit în sine decât însuși punctul\". Și tot așa, mai jos, nu se observă unghia argheziană scrijelind zidul și într-un poem de Ioan Es. Pop...
Mutarea strategică a privirii critice de la obiect la alte obiecte e aproape obligatorie când e vorba de poeți (inter)textualizanți. Iar Ioan Es. Pop este, măcar pe ici, pe colo, un asemenea poet.

Înțeleg că mă suspectați de a nu ști ce fel de obicei este capra! Și că n-am idee de erodarea folclorului (tradițiilor) în zilele noastre! Vai de mine!! Măcar de la cursurile și seminariile de folclor de la facultate, și tot aș ști.
Eu creditasem textul dvs. cu un sens umoristic pe care, după cum înțeleg acum, nu l-ați avut în vedere. Dar nu-i nimic! N-ar fi pentru prima dată când un cititor/ critic ar investi într-un text mai mult decât a pus autorul său... Altminteri, conform intențiilor dvs. mărturisite, el râmâne modest. Din fericire (pentru text), ceilalți comentatori au găsit și alte valențe decât cele prezumate de dvs.

Poezioara poate fi grațioasă, deși ar putea fi considerată și comună...Dar avem:
\"Cu scufie, cu ciupici
Și hăinuță cu arici.\"
Două greșeluțe (ca să ne menținem în orizontul diminutival al textului): nu se spune \"ciupici\" (forma ține de etimologia populară!), corect e \"cipici\". Apoi, e vorba, probabil, de o \"hăinuță cu arnici\", nu cu arici (care înțeapă).
La mulți ani și lui Fulguleț și autoarei!

Obiceiurile, ca obiceiurile, dar, dacă am înțeles eu bine, capra cu care vine \"tata-socru\" e viitoarea nevastă a eului lirico-epigramistic.
Să le dea Domnul mulți ani și trei iezi cucuieți!

Așa cum am mai observat, textele tale de această natură sunt niște file rupte dintr-un jurnal sentimental, în care dragostea și obsesia creației se îngemănează. Varianta de aici este, în chip evident, mai bună ca prima, pentru că are un final rezonant cu începutul. Peste eventuala experiență reală s-a suprapus, ca să zic așa, conștiința artistică, voința de a scrie sugestiv. Nu comentez trăirile (și nici nu caut să identific locul acela visat de anterioarele comentarii), îți acord, însă, o steluță pentru felul în care ai înțeles să refaci finalul.

Ai scris un text pe care nu pot să-l asemăn decât cu un avion care se avântă pe pistă, accelerează, dar, în final, nu poate să decoleze. Nu se zdrobește de pământ, nu ucide pasagerii...Se înălțase câțiva metri, ar fi putut să țâșnească spre cer, dar vine finalul (\"te-aș fi putut iubi așa cum am făcut-o atunci în mașină pe autostrada aceea dar nu soarele niciodată nu răsare de două ori în aceeași zi\") și avionul argintiu, care promitea că va țâșni spre cer, devine un aeroplan oarecare, căzând pe sol. Păcat, zău așa, dar tu ești o fetiță inteligentă și știi ce e de făcut.
Am citit mai multe texte de pe prima ta pagină, m-am mirat de a descoperi versuri clasice și chiar poeme în forme fixe, pline de umor uneori, câteodată chiar savuroase. Da. Se pare că m-am înșelat un pic. Dar nu în legătură cu textele pe care le-am comentat, ci în legătură cu ceea ce aș putea numi demersul tău poetic. Tocmai de aceea nu regret că am fost (și sunt și, probabil, voi mai fi) aspru cu tine. Ai, în mod sigur, resurse lirice și de sensibilitate.

Problema ridicată pare a fi justificată, deși pare desprinsă dintr-un film SF și se înrudește cu viziunea lui Karel Capek din R.U.R. ( minus deznodământul optimist-vizionar, cu trimitere la repetabilitatea mitului biblic). Textul e bine scris și poate pune pe gânduri. Eu aș zice să nu ne alarmăm, totuși. Sunt prea multe probleme de rezolvat și, mai ales, e aproape sigur că dintr-o celulă recoltată de la un savant genial nu va ieși un alt savant genial. Pentru că se prelevează doar virtualitatea realizării, iar nu și realizarea. Cu alte cuvinte, se ia doar dotarea genetică a savantului, nu și ce e în mintea acestuia. Clona unui savant poate deveni, bunăoară, un foarte bun taximetrist. Asta fiindcă savantul își conduce foarte bine mașina, iar în tinerețe visa să se facă pilot de curse.
Glumesc, desigur, dar suntem într-un teritoriu al glumei. Și al literaturii sau al filmului. Însă, drept este, trebuie să ne întrebăm, aidoma unui cunoscut prozator contemporan, până unde poate ajunge gluma...
O steluță pentru stil.

De vreme ce ne-am așezat la taclale (ceea ce înseamnă că afară e iarnă, în casă e cald și avem amândoi ceva timp), să discutăm. Mai ales că ai început să utilizezi singularul, ceea ce topește eventuala gheață dintre noi. Trecem peste paranteza cu minciuna, era, așa, o floricică de stil gratuită. Poate și nepotrivită. Textul tău și al Elei (căci despre ele era vorba) au subiecte diferite, dar sunt asemănătoare prin stil, prin tratare. Și printr-o anume lipsă de relief. De pregnanță. Sunt texte medii atât ca importanță a mesajului (ce cuvânt scorțos!), cât și ca expresivitate. De aceea spun că seamănă. Prin urmare, dacă există o soluție, aceea depinde de tine și constă într-o ridicare a ștachetei. A pretențiilor pe care le ai de la tine. Sigur, asta se poate sau nu se poate. Dar mie mi se pare că da. O să mai citesc câteva texte ale tale, mergând înapoi, și poate așa voi avea o imagine mai limpede a ceea ce scrii sau a ceea ce vrei să obții în scris.

Nu te speria, n-am făcut o fixație, dar am (grație vajnicului nostru guvern, care m-a trimis forțat în concediu cu o săptămână înainte de vacanța școlară) puțin timp liber ca sa pot citi ce se postează pe agonia. Și nu mă opresc atât asupra textelor recomandate, cât asupra celorlalte. Oricum, mi-am propus să urmăresc o parte dintre autorii pe care i-am comentat.
Textul postat acum pare mai întremat decât cel anterior, e chiar amuzant (pentru cititor) pe ici, pe colo, povestea cu pălăria uitată îmi evocă și mie o chestie de mai demult...
Dar...Dar formula poemului în proză și minimalismul ăsta, cum i se spune (și cum îi spun eu însumi)...Textul îmi confirmă observația anterioară că postezi file dintr-un jurnal intim (poate fictiv!), epistole cu \"andrisant\" real sau imaginar...Ar fi mai bine pentru textele tale ca el să fie imaginar, ai fi mai liberă în ceea ce scrii.
Formula pentru care ai optat e de miză mică și are (ca și minciuna?) picioare scurte. Atuncă o privire peste textul vecinei tale de postare, Ela Victoria Luca, spre a vedea cât de mult vă seamănă textele.

Primind, prin vot, un nou mandat
(Ieșind de facto și de jure(?)),
Alesul astăzi ne-a-njurat;
De-acuma poate să și jure.