Tipsie daniel constantin

Declarație de verticalitate Nu-ți sunt rudă, nu-mi ești frate, Nu-s ecoul din cetate, Sunt doar glasul care bate Ca un clopot în dreptate. Nu lovesc, ci pun lumină Peste rana ce

Ucigașul ultimului topor Copacul strâmb s-a mâniat pe toți, Și pe pădure, dar și pe animale. El este trist că-i ignorat de hoți Ce taie lemnul din întreaga vale. Ar vrea și el să fie

Umbra și cu răul Ne trăim viața – în citate, Vorbim despre moralitate, Și înțelegem, la sfârșit, Că Antigona a murit. Suntem stinși pe dinăuntru, Am ucis chiar și cuvântul, Iar tăcerea-i

Obositul începutului de lună Astăzi, depresia a devenit stăpână Și pe poet, dar și pe tot ce scrie. Eu, obositul începutului de lună, Încă aștept acea toamnă târzie. Inadaptat sunt chiar

Dumnezeu ne-a părăsit Eu cred că Dumnezeu ne-a părăsit, Din cer, lumina sfântă nu mai coboară, Și totul este atât de greu a fi privit; Suntem copiii nimănui, uitați întâia oară. În biserici,

Cântare pentru o țară fără partitură Ne-ngropăm actorii, ne-ngropăm poeții. Iubim nefericirea, din ea ne facem rai. Trăim pe datorie pentru tot restul vieții, Iar pe perete-avem Răpirea din

Între umbre și suspine Noaptea cu ale ei secrete, Și suspinul din regrete Se aștern peste oraș Ca un vis rămas golaș. Ploaia pare că nu vine, Vântul dă ca să suspine, Plânsul strigă după

Legea din vers Din gândurile mele-aș face legi, Și din dureri, un cânt adânc de jale, Eu, călător etern prin ierni pribegi, În poezie mi-am găsit o cale. Să spun durerea care arde-n mine, Iar

Hybris Avem pretenția că suntem perfecți, Fără pată, chiar lipsiți de defecte, Că suntem briza rece-a unei dimineți Pe care noaptea n-a dorit să o aștepte. Suntem icoane vii în ochii