Teodor Dume, carte:Când umbrele trec strada

Dragii mei, iată-mă la cea de a 19 carte care îmi poartă semnătura, Când umbrele trec strada *ediție antologică în limba română Editura Pim/Iași,2019 Tehnoredactarea, Mioara Băluță Coperta, Mioara Băluță 74 texte 107 pagini Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României DUME,TEODOR Când umbrele trec strada/Teodor Dume - Iași/PIM,2019 ISBN 978 - 606 -13 - 5011 - 7 *ediția în limba franceză, (Quand les ombres traversent la rue) Edițions Atellamaris din Brest/Franța,2019 Editor, Michel Chevalier Traducerea, Amalia Achard ISBN 978 - 2 - 36868 - 536 - 5 Vă mulțumesc tuturor acelora care mi/ați fost alături mereu! Mulțumesc din toată inima Administrației și editorilor poezie.ro care m/au găzduit,pe acest site, timp de peste 12 ani. * Bucuriile mele sunt lucrurile de care se pot bucura și alții (Teodor Dume) *** *Între mine şi cer e o umbră nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt uneori prins între cele două linişti îmi lipesc urechea de marginea pământului şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia am învăţat să iubesc să sufăr şi să aprind prima lumânare ţin minte cum am sărutat-o pe mama şi m-am rugat lui Dumnezeu să se joace cu mine eram devorat de frică şi de întunericul decupat din veşmintele lui tata prins în acest sentiment ciudat am ucis o lacrimă am strigat şi moartea s-a zgâit la mine ca la o pradă nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist ştiu doar că nu-mi aparţin am privirile amputate şi oscilez între cer şi o umbră leneşă aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea sau într-o altă prezenţă în care numele nici că ar conta numai că între mine şi cer există o legătură care defineşte viaţa şi moartea şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp *Tristeţi târzii iubesc femeile triste iubesc-ul acesta are ceva comun cu toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum oricum nu mai contează cândva respiram unul din celălalt şi visam un şir lung de copii dar poate că lumea asta n-a fost decât în amintirea unui chip respir acum din mine puţin câte puţin şi urmăresc urmele tale neatinse de umbră şi din când în când mă uit la tot ce-a mai rămas - un anotimp ploios cu mult frig voi înnopta în el strigându-te *Decembrie se repetă tata a murit într-o noapte de joi spre vineri aerul greu amplifica teama sub cerul atât de rece şi negru se prăvălea ca un bulgăre lumina adâncind disperarea undeva s-a produs o greşeală mama avea ochii sticlaţi şi mirosea a pâine proaspătă mă ţinea strâns cât mai aproape de piept să mai fim împreună doar pentru o vreme dincolo de toate acestea chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor poate sunt vinovat în ideea că n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata dar exista riscul să nu pot să-l mai strig ca atunci când îmi doream să fiu bărbat şi îi imitam toate mişcările însă am învăţat cu timpul că acel ritual e jumătatea care rămâne aici mi-e teamă acum respiraţia îmi abureşte vederea bântui printre imagini undeva la margine cade o stea îmi aduce aminte de copilărie de serile târzii în care număram stelele în cădere şi inima îmi bătea ca aripa unui fluture nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună dar ştiu că dincolo de clipa aceasta mă aşteaptă tata şi e decembrie am glezne de sticlă realitatea muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic nici nu vorbesc despre tata e decembrie şi oricum anotimpurile se repetă *Tăcere, se moare nimeni nu vrea să moară chiar dacă măinile adunate lângă piept pliază liniştea din durerea ascunsă în lumina fugărită de întuneric tot ce a fost să fie a fost ce trebuia să fie este dincolo de orizont plouă viaţa topită până la os picură încet şi-ngustează aleea înspre un Dumnezeu lacom mult prea lacom pentru o viaţă simplă nicio lumină nu e atât de puternică încât să licăre în interiorul ei dar înainte de toate se moare tăcere