T. Constantin Georgescu

Complicații venite dinăuntrul tău și din afara ta, valuri de întâmplări tăioase, care te sculptează, fără ca cel din preajmă să vadă mai mult decât o aparență. Ești „îmbibată cu somn și vechituri” și nu ai „nici o scăpare”. Un periplu remarcabil prin propria ta ființă, străbătând în același timp exteriorul, ce-mi amintește de mine și de cei care mă privesc, fără să mă vadă.
Titlul ar putea fi „o altă anatomie”.

Eu propun ștergerea cuvântului „veșnicia”. În felul acesta se obține un haiku, după părerea mea mai profund, și asta folosind doar cuvintele autorului, în ordinea în care le-a scris. Bineînțeles, păstrând cele două timpuri, care incită, transferând aparența în filozofie.

o vampă sare de pe o vocală pe i-urile iubirii
considerând genitivul acesta grațios și languros
și cu unghiile ei lungi scrijelește pasiunea
cuvintelor masculine din ochii incitați

alături pielea virginei tatuată cu virtuți
incendiază cu refuzuri convergența
încolăcită în jurul unui singur gând
vesel care curge printr-o albie secată

și mai este pe hârtia aceasta o tânără
timidă care curăță frunzele cuvintelor
de omizi disimulându-și instinctele
cu reticențe și priviri plecate

O zi de ieri nemulțumită, care, deși a trecut pentru ceilalți, nu a plecat, ieșind din ceas, în ultima clipă a existenței ei, curgând, cu „ochii injectați” și dând „cu pietre-n geam”. De fapt un transfer de situație temporar, pentru că „partea vătămată”, o tânără care nu s-a „fardat niciodată”, capabilă de „o fidelitatea stranie”, dar răsplătită cu o despărțire, își intră în rol și noi urmărim răsturnarea câtorva valuri de viață curată. Remarc pasajele „secetă ce-a pârjolit cuiburile de voluptate”, „noaptea ca o lipitoare alunecă pe glezne”, „am stat în el ca într-o carte”, „oasele s-au lipit între ele ca niște pagini necitite / nu ai înțeles senzația de femeie anonimă”. O poezie simfonică, pe care începi s-o fredonezi, după ce ai ascultat-o.

Sămânța asociată cu un copac și plutirea alături. Ce poate fi ? ar întreba „pielea mea amărâtă deja”. Este „copacul de odihnă”, îmi răspunde sămânța, în clipa fotografiei, unde plutește, în căderea ei… Bărbații au depășit ceva ? întreb și eu, pentru că am o formă. Dar când bărbații nu depășesc ceva, îmi răspunde mărul, trezindu-se din somn și privindu-i din urmă. „vor prinde abur în cuie / pe alb / pe negru”, se gândește Jo.

Există o problemă, nu a dv , ci a altora : faptul că aveți un stil inconfundabil. Nu am pretenția că am citit toți poeții de pe Agonia, dar chiar dacă ați avea epigoni, tot v-aș recunoaște poeziile, bineînțeles dacă ar fi nesemnate. În legătură cu un eventual comentariu, îmi trebuie o scurtă perioadă de acomodare, scuzabil, pentru că de obicei citesc, cu excepțiile de rigoare, același gen de poezie, semnate de autori diferiți. Poezia de față este o concentrație de idei și de stări viu colorate, cu sonorități puternice. După ce ne păcăliți, sec și profund, cu prima strofă, rimată, cu suflu clasic, treceți la versul alb, răsturnând valuri de metafore, o dihotomie de efect. Eu, la strofa 2, penultimul vers, aș șterge „de acum”, iar la strofa 3, aș înlocui penultimul vers cu „tălpi goale”, pentru a elimina cele două rime, care încearcă, disonant, să schimbe tonul.

Am recitit abia acum poezia și îmi place, mai puțin trei versuri, care par didactice, filozofice, deci obositoare și pe care eu le-aș elimina. Ele sunt : „această conexiune se realizează între / limitele a două capete și face posibilă / comunicarea între mine și alte lucruri” (următoarele două versuri pot forma o strofă bună). Eu sunt de părere că în poezie este apetisant să sugerezi, decât să explici.

Dezamăgirea este un sentiment favorabil poeziei și reușiți să-l creionați foarte bine în titlu, în primele 4 versuri, în versul „firul deși prea slăbit înnoadă tăcerile”, în versul „apoi liniște…” și în următoarele. Celelalte sunt pur filozofice, fără aspect poetic, la care puteți renunța, chiar dacă poezia se micșorează. Eu aș schimba titlul în „liniște”, iar titlul actual l-aș introduce în text, ca început (așa cum l-ați și considerat).

lipsește din titlul comentariului meu („u”), care trebuie citit „reușită” ; scuze !

Un poem al simbolurilor (păstor, profeți, noapte, stânci, valuri, peșteră, mormânt) care-și croiește drum prin imaginație

„mă visez
în fiecare noapte
cu turme de stânci în spate
păscând valuri”

După acest travaliu alegoric, care bucură mintea

„în fiecare dimineață
după ce îmi adorm stâncile
mă ridic din mine”

Acest „fiecare” aparține perenității și ecoului și ne îndeamnă să admirăm valurile păscute de stânci.

Un poem despre satul românesc, o grădină de culori, un peisaj social aparte, cu datini frumoase, cu porți cioplite, cu broderii și dantele făcute la clacă, unde „Tineri pe cai” se opresc la porți și „Întind ploști de lemn / Decorate cu flori / Pline cu țuică”, apoi se îndepărtează „Ca niște fulgere vii”. Un dinamism rural, cu tradiții, unde mirii și părinții acestora înfloresc. Aici „Fericirea poate fi simplă”, datorită oamenilor simpli, direcți, limpezi. Aici, mai mult ca în oricare loc, educația, sinceritatea, curățenia sufletească, cinstea sunt calități obișnuite.

Am citit o poezie a figurilor de stil (spre exemplu „iubirea – vânătaie lipită de respirație) adică o poezie în adevăratul sens al cuvântului (sens uitat de unii și neștiut de mulți). Nu știu dacă scrieți mereu așa, dar poezia aceasta mi-a plăcut și mă bucur că întâlnesc aici, printre alte (puține) talente, o poetă. Asta nu înseamnă, după părerea mea, că totul este perfect. Prima strofă este deosebită, atrăgătoare, plină cu valențe, fără cusur. La a doua strofă văd o fractură între primul vers și următoarele. Acel „totul” mi se pare, în primul rând, prea mult. Propun „Apoi zâmbetul tău devine o margine / a unui sentiment străin” (sau altceva, de aceeași calitate), care devine strofă separată, urmată de restul versurilor, fără „Ca și cum”. La strofa a treia, nu agreez căderea straturilor de piele, mi se pare urâtă imaginea, care sosește imediat după lectură. Încep să mă gândesc și la alte chestiuni, de factura acesteia, repet, pentru mine. Iar versul 3 „unde” vrea să aibă înțelesul „de care”. Eu aș pune chiar „de care”, deși este puțin mai anevoios. Pentru că, dacă rămâne așa, trebuie să spuneți de cine se lipește întunericul, în colțul acela. Ultima strofă este iar o reușită deplină („umbrele ce ni se prind / Cu unghiile de oase”). În fine, nu înțeleg titlul.

Laudă de sine și infatuare în folosința poeziei (filozofice), o idee, cel puțin pentru mine, originală, care te îndeamnă să citești până la ultimul vers. Valurile acestei îndrăzneli bat puternic malul înțelesurilor obișnuite. Un fel de dulceață amară, care a umplut castronelul acestui poem, te îndeamnă să apuci lingurița și să te pui pe treabă. Toate versurile sunt gustoase.

Folosești cuvinte puternice („gropi”, „acneic”, „muchii”, „endocrin”, „folicul”), practicând cubismul, cu destulă pricepere, atrăgând gândurile în goluri. Personal, nu agreez cuvintele „secreții” și „acneic”. În schimb, m-a tulburat, m-a amețit, m-a încântat epicentrul micuțului poem : „senzațiile / fierb / în muchii”. O muchie este o îmbrățișare, ai simțit bine, ești mare aici. Sintagma „porție de suflet” merită legată de ceva, până să ajungem la „flămândul”. În loc de „galbenă” eu aș pune „inodoră incoloră și insipidă”, pentru că este mai aproape de adevăr (dacă ar fi „galbenă porție sufletească” ar merge, cu motivarea acestei culori, dar mi se pare că arată aiurea). Ultima strofă pare forțată, construită. Poate faci ceva aici, ca s-o armonizezi și s-o recunoască restul poeziei (parcă este scrisă de Ion Barbu !).

Patru micropoeme reușite, reunite sub un titlu sugestiv. Ciclul, perimarea trecerea, parcă fără motive importante, înseamnă totul. Natura nu se dezice și apele tulburi se vor limpezi. Până atunci prezentul este singura modalitate de a exista.

Deocamdată nu e bine, pentru că vipera este aici. Altădată „voi vorbi despre / un cufăr cu miros de Nil / și negru-neauzit”, când „vipera va sta / la călcâiele altor lucruri”, peste care „mi-am aruncat / să se albească / somnul și creșterile”. O amânare dureroasă, dar ceea ce se albește va învinge negrul. „Pâinea este întârziată”, dar va rămâne pâine. De acest semicerc, pe muzică germană, se apropie un semicerc, pe muzică românească. În curând vom privi un cerc sincer, pe muzică europeană.

Poluarea și părerea, ca două necazuri, înțelese între ele să decojească singura noastră ființă. Și „iluzia curățirii se risipește”. Găurile negre sunt răbdătoare „sub mâncărimea pielii / așteptând” (fără „decojirea”, pentru că este știut că urmăresc etapele, ca să înhațe materia, la sfârșit). Eu aș renunța și la „mult negru sub unghie”, care nu ține de conduita acestei poezii.

O admirabilă trecere în revistă a trecerilor prin lume, unde „Torenții” „Anunță culorile directe ale vieții”. Un periplu prin normalitate, unde primesc o „ceapă” strivită și o „bucată de slănină pe pâinea de împărțeală”. Am ațipit și eu, mulțumit, „În brațele acestor nobile / Căpițe de fân”.

O poveste a copilăriei impresionantă și surprinzător de cuprinzătoare, sclipind din frumuseți, pe care le uitasem. Vârfurile sunt versurile „somnul ca o mobilă pe care nu se așterne / praf” și „genunchii sunt roșii ca doi sori la asfințit” (nu „la amiază”, pentru că amiaza este mijlocul zilei, când Soarele nu este roșu). Titlul este nepotrivit, față de gingășiile de puf care urmează, prin faptul că este explicativ, în loc să fie sugestiv, descurajând abordarea poeziei.

O zi, din care a rămas o margine, și o despărțire, cu siguranță nu prima. Și nu definitivă, pentru că o speranță, cât o certitudine, rămâne :

„așteptând
rătăcitele tale cuvinte
să mă nască
mâine”

Poemul dă impresia unui amestec de sfârșit și început, care poate deveni de mâine un amestec de început și sfârșit, coagularea părând amânată.
La strofa 2, ultimele două versuri, cu puțină suprimare, ar putea fi

„doar gustul
tăcerilor interioare”

Deosebit de frumos finalul :

„dintr-un pântec cald
de lumină”