STOIAN PETRU BOGDAN

La capătul lumii pe o piatră tocită ascute coasa șarpele susură gânduri barbare încolăcit pe sufletul primului păcătos nori pârjoliți însetați de pământ fulgeră noaptea din ochii

Ard sufletu-mi flutură în umbre de scoici zdrobite sub pașii unui albatros rătăcit uitat simt ceața urlându-mi în sânge și cad în picuri de rouă pe blana unui lup alpha

deșert răscolit peste inimi căzute- corbii și luna

Ploaia înnegrită de fum izbește marginea lumii suflete vechi aliniate discută cu îngerii re-facerea vieții vor o planetă mică fără maimuțe doar porumbei albi uitată într-un

E un strateg uimitor Nici nu știu cum să-ți explic Însă-n pat, în dormitor Îți dă mutarea... în plic!

Merg desculț cu inima căzută fereastra deschisă aruncă un scâncet de lapte matern pașii se fac drum în urma mea tăcut caut uitarea în sufletele morților neplecați

De o eternitate le transmite ce au de facut nici îngerii nu mai vor să coboare îi cer să stabilească termenii apocalipsei li se par urâți și strâmbi orgolioșii bipezi S-a săturat îsi

Stele topite măsoară noaptea din urletul lupilor copaci grizonți umbresc corbii albi prăbușiți în râuri de marmură

Și ce dacă e frig în miez de noiembrie frunze cristaline așteaptă colindul pașii copiilor cheamă zăpada struguri vineții se limpezesc în sticle iar soarele palid se învelește-n

Cine e cocoșu-n casă? Strigi s-audă trecătorii Furios te-așezi la masă S-aștepți prăjirea răbdării!

Clopotul bate cu spirale albastre peste pamântul rănit de cruci nuci albi cu frunze uitate de toamna grăbită sprijină norii păsări necunoscute jelesc cuibul prădat de un câine

Stați! a apărut o muză Ce să scriu întreb atent Îmi trântește scurt o scuză Ce vrei tu! eu n-am... talent!

Soarele îi fură prea repede roua zăbrele firbinți se înfig în pământul care îl strânge cu sufocare maternă și-i înlănțuie frunza promisă corbi tăcuți oaspeți la priveghi îi pândesc mugurii

Am căutat esențe în nesfârșite dimineți întârziate ai apărut timid și încet mi-ai umplut lumea explodând albastru precum ochii adânci cu iubirea mea ai creat viață și ai rămas tăcută mă

Două singurătăți foste iubiri se privesc căutând în tăcerea pereche...

Sar zilnic din mormânt în mormânt în căutare de sensuri dar ochii lor aruncă în mine tăceri nedumerit răscolesc printre răni să-mi recunosc întrebările rătăcite în lumea de plastic din visele

Sar zilnic din mormânt în mormânt în căutare de sensuri dar ochii lor plecați aruncă în mine tăceri nedumerit răscolesc printre răni să-mi recunosc întrebările rătăcite în lumea de plastic din

Dumnezeu a îmbătrânit altfel ar fi adus dinozaurii înapoi măcar ei nu cereau cu glas pios banalități le dăduse o lume ce obosit se simțea încă un Potop nu mai voia cât de tânăr era când

Nucii plâng cu frunze amare în versuri de seri zgribulite vioara-mi șopteste iubiri iar bruma din vie îmi alunecă-n suflet și se topeste îndulcindu-mi privirea ce simte-o poveste dorind să

brumă în vie viața pleacă din cuiburi cântă poetul

Aș vrea să fiu o lacrimă uitată pe buzele tale dimineața Aș vrea să fiu un deșert cu nori în poveste și valuri uscate Aș vrea să fiu o virgulă atunci când timpul va adormi

albatros în zbor lanțuri căzute pe țărm apus de soare

Îl privesc tăcut sânge de strugure brumat însoțitor enigmatic născut chinuit de o toamnă amară înger și demon tulburat- tulburător grăitor de adevăruri creator de istorii și vieți nobil ca

E noapte adâncă în camera goală viitorul se tulbură zdrobindu-mi violent libertatea O lună tremurândă, străjer peste suflet, desenează în fereastră umbre somnul viclean mă îmbie cu același