STOIAN PETRU BOGDAN

Fluturi albi, striviți de rouă Se înfoaie prin livezi, Cucul toarce-alună nouă Nerostitele dovezi. Ceața grea plutește trist Peste dealurile strâmbe Obosit, un vechi solist Un cocoș

Aș vrea să fiu o lacrimă uitată pe buzele tale dimineața Aș vrea să fiu o floare înrourată zâmbind la stele Aș vrea să fiu un pescaruș iertând un peștișor printre stânci Aș

deșert răscolit peste inimi căzute- corbii și luna

Fluturi albi, striviți de rouă Se revoltă-n rasărit Cucul toarce- alună nouă Unic vers, nepotrivit. Ceața grea plutește trist Peste dealurile terne Precum vechiul alchimist Îndoiala o

Ard sufletu-mi flutură în umbre de scoici zdrobite sub pașii unui albatros rătăcit uitat simt ceața urlându-mi în sânge și cad în picuri de rouă pe blana unui lup alpha

Două singurătăți foste iubiri se privesc căutând în tăcerea pereche...

Când se trezește, zguduie lumea cu prezența ei. Luna, rușinată fuge demn în visele altora. Râde, cu ochișorii negrii, la porumbelul somnoros din mânuțele ei. Soarele, nedumerit zâmbește

Ploaia înnegrită de fum izbește marginea lumii suflete vechi aliniate discută cu îngerii re-facerea vieții vor o planetă mică fără maimuțe doar porumbei albi uitată într-un

- Bă nu mai scrie nu vezi că n-ai talent lasă dracu’ hârtia în pace că te vaiți că n-ai păduri. D-aia n-ai că pierzi vremea cu scrisu’. Și lasă vinu’ bea și tu bere la “PET” ca tot omul că

Merg încovoiat, Copiii nu mă mai văd bătrânii nu mă recunosc. Sunt o bulbere fină. Orasul străin de atâta ploaie îmi curge sub tălpile goale, printre copaci. Visul nopții trecute, plin de

Merg desculț cu inima căzută fereastra deschisă aruncă un scâncet de lapte matern pașii se fac drum în urma mea tăcut caut uitarea în sufletele morților neplecați

De-ar ști iapa că vom bate Șaua să priceapă ea Un picior, cumva, prin spate Cred că ne-ar împrumuta.

E un strateg uimitor Nici nu știu cum să-ți explic Însă-n pat, în dormitor Îți dă mutarea... în plic!

Și ce dacă e frig în miez de noiembrie frunze cristaline așteaptă colindul pașii copiilor cheamă zăpada struguri vineții se limpezesc în sticle iar soarele palid se învelește-n

Soarele îi fură prea repede roua zăbrele firbinți se înfig în pământul care îl strânge cu sufocare maternă și-i înlănțuie frunza promisă corbi tăcuți oaspeți la priveghi îi pândesc mugurii

Când se trezește, dimineata zguduie lumea cu prezența ei. Luna, rușinată fuge demn în visele altora. Râde cu ochișorii negrii și soarele, nedumerit dansează în fereastra ei chemând-o la

Mi-e dor de dulceața cartofilor, copți de bunica în sobă de magia nopților de colind, când ne lătrau câinii satului pe uliță. Mi-e dor de ceaiul de tei cu covrigi, ce mă aștepta fierbinte

Dumnezeu a îmbătrânit altfel ar fi adus dinozaurii înapoi măcar ei nu cereau cu glas pios banalități le dăduse o lume ce obosit se simțea încă un Potop nu mai voia cât de tânăr era când

De o eternitate le transmite ce au de facut nici îngerii nu mai vor să coboare îi cer să stabilească termenii apocalipsei li se par urâți și strâmbi orgolioșii bipezi S-a săturat îsi

Sar zilnic din mormânt în mormânt în căutare de sensuri dar ochii lor aruncă în mine tăceri nedumerit răscolesc printre răni să-mi recunosc întrebările rătăcite în lumea de plastic din visele

Ce dragoste cumplită îmi chinuie ființa cum apa îl doare pe- un biet beduin ce- n arșiță- și uită pe dune, voința. O umbră ce arde îmi cade pe suflet și-ncet îmi îngheață și pleoapa și

I.Singurătatea și sentimentul neapartenenței la rasă sunt lucruri ce iți dau o altă imagine a vieții și a lumii. E o imagine imobilă, un tablou de toamnă cu copaci dezgoliți, aruncați pe un deal