Fluturi albi, striviți de rouă
Se înfoaie prin livezi,
Cucul toarce-alună nouă
Nerostitele dovezi.
Ceața grea plutește trist
Peste dealurile strâmbe
Obosit, un vechi solist
Un cocoș
Merg încovoiat,
Copiii nu mă mai văd
bătrânii nu mă recunosc.
Sunt o pulbere
fină.
Orașul străin
de atâta ploaie
îmi curge sub tălpile goale,
printre copaci.
Visul nopții trecute,
plin de
Aș vrea
să fiu o lacrimă
uitată
pe buzele tale
dimineața
Aș vrea
să fiu o floare
înrourată
zâmbind la stele
Aș vrea
să fiu un pescaruș
iertând un peștișor
printre stânci
Aș
Fluturi albi, striviți de rouă
Se revoltă-n rasărit
Cucul toarce- alună nouă
Unic vers, nepotrivit.
Ceața grea plutește trist
Peste dealurile terne
Precum vechiul alchimist
Îndoiala o
Ard
sufletu-mi flutură
în umbre de scoici
zdrobite sub pașii
unui albatros rătăcit
uitat
simt ceața
urlându-mi în sânge
și cad
în picuri de rouă
pe blana unui lup
alpha
Deschid ochii,
sparg cu aripa
coconul auriu.
Umbre stranii
se reped asupra mea
și mă pierd
în senzatii.
Caut,
un strop de lumină dulce,
în beznă,
să imi astâmpăr
setea
de liniște.
Când se trezește,
zguduie lumea
cu prezența ei.
Luna, rușinată
fuge demn
în visele altora.
Râde,
cu ochișorii negrii,
la porumbelul somnoros
din mânuțele ei.
Soarele, nedumerit
zâmbește
Ploaia
înnegrită de fum
izbește marginea lumii
suflete vechi
aliniate
discută cu îngerii
re-facerea vieții
vor o planetă mică
fără maimuțe
doar porumbei albi
uitată într-un
- Bă nu mai scrie
nu vezi că n-ai talent
lasă dracu’ hârtia în pace
că te vaiți că n-ai păduri.
D-aia n-ai
că pierzi vremea
cu scrisu’.
Și lasă vinu’
bea și tu bere la “PET”
ca tot omul
că
Merg încovoiat,
Copiii nu mă mai văd
bătrânii nu mă recunosc.
Sunt o bulbere
fină.
Orasul străin
de atâta ploaie
îmi curge sub tălpile goale,
printre copaci.
Visul nopții trecute,
plin de
Merg desculț
cu inima căzută
fereastra deschisă
aruncă un scâncet
de lapte matern
pașii se fac drum
în urma mea
tăcut
caut uitarea
în sufletele morților
neplecați
Și ce dacă
e frig
în miez de noiembrie
frunze cristaline
așteaptă colindul
pașii copiilor
cheamă zăpada
struguri vineții
se limpezesc în sticle
iar soarele palid
se învelește-n
Soarele îi fură
prea repede roua
zăbrele firbinți
se înfig
în pământul care îl strânge
cu sufocare maternă
și-i înlănțuie frunza promisă
corbi tăcuți
oaspeți la priveghi
îi pândesc mugurii
Când se trezește,
dimineata
zguduie lumea
cu prezența ei.
Luna, rușinată
fuge demn
în visele altora.
Râde
cu ochișorii negrii
și soarele, nedumerit
dansează
în fereastra ei
chemând-o la
Mi-e dor
de dulceața cartofilor,
copți de bunica în sobă
de magia nopților de colind,
când ne lătrau câinii satului
pe uliță.
Mi-e dor
de ceaiul de tei cu covrigi,
ce mă aștepta
fierbinte
Dumnezeu a îmbătrânit
altfel ar fi adus dinozaurii înapoi
măcar ei nu cereau cu glas pios
banalități
le dăduse o lume
ce obosit se simțea
încă un Potop nu mai voia
cât de tânăr era când
De o eternitate
le transmite
ce au de facut
nici îngerii nu mai vor
să coboare
îi cer să stabilească
termenii apocalipsei
li se par urâți
și strâmbi
orgolioșii bipezi
S-a săturat
îsi
Sar zilnic din mormânt în mormânt
în căutare de sensuri
dar ochii lor
aruncă în mine tăceri
nedumerit răscolesc printre răni
să-mi recunosc întrebările
rătăcite în lumea de plastic
din visele
Ce dragoste cumplită
îmi chinuie ființa
cum apa îl doare
pe- un biet beduin
ce- n arșiță- și uită
pe dune, voința.
O umbră ce arde
îmi cade pe suflet
și-ncet îmi îngheață
și pleoapa și
I.Singurătatea și sentimentul neapartenenței la rasă sunt lucruri ce iți dau o altă imagine a vieții și a lumii. E o imagine imobilă, un tablou de toamnă cu copaci dezgoliți, aruncați pe un deal