STOIAN PETRU BOGDAN

De-ar ști iapa că vom bate Șaua să priceapă ea Un picior, cumva, prin spate Cred că ne-ar împrumuta.

Am să-ncerc acum, pe dată Să fac tuturor pe plac Renunț să fiu bou în ceată, O să redevin... brotac.

Lăsăm uneltele jos, ne cățărăm în prima maimuță și privim. Copacii se retrag în sâmburi obosiți să mai fie plămâni. Lacurile însetate, de râuri secate-n izvoare, își caută

Mi-e dor de dulceața cartofilor, copți de bunica în sobă de magia nopților de colind, când ne lătrau câinii satului pe uliță. Mi-e dor de ceaiul de tei cu covrigi, ce mă aștepta fierbinte

- Bă nu mai scrie nu vezi că n-ai talent lasă dracu’ hârtia în pace că te vaiți că n-ai păduri. D-aia n-ai că pierzi vremea cu scrisu’. Și lasă vinu’ bea și tu bere la “PET” ca tot omul că

Ce dragoste cumplită îmi chinuie ființa cum apa îl doare pe- un biet beduin ce- n arșiță- și uită pe dune, voința. O umbră ce arde îmi cade pe suflet și-ncet îmi îngheață și pleoapa și

Fluturi albi, striviți de rouă Se revoltă-n rasărit Cucul toarce- alună nouă Unic vers, nepotrivit. Ceața grea plutește trist Peste dealurile terne Precum vechiul alchimist Îndoiala o

Deschid ochii și sparg cu aripa coconul auriu. Umbre stranii se reped asupra-mi rătăcindu-mă. Caut, un strop de lumină dulce în beznă să imi astâmpăr setea primordială de liniște.

Când se trezește, zguduie lumea cu prezența ei. Luna, rușinată fuge demn în visele altora. Râde, cu ochișorii negrii, la porumbelul somnoros din mânuțele ei. Soarele, nedumerit zâmbește

Ding- dang clopot cu sunet bătrân suit pe Biserică de Gheorghe în duminica aia când a venit apa mare pe ulită și noi tâncii puzderie printre rațe ne buluceam in curte aproape de el să

Când se trezește, dimineata zguduie lumea cu prezența ei. Luna, rușinată fuge demn în visele altora. Râde cu ochișorii negrii și soarele, nedumerit dansează în fereastra ei chemând-o la

Aș vrea să fiu o lacrimă uitată pe buzele tale dimineața Aș vrea să fiu o floare înrourată zâmbind la stele Aș vrea să fiu un pescaruș iertând un peștișor printre stânci Aș

Fluturi albi, striviți de rouă Se înfoaie prin livezi, Cucul toarce-alună nouă Nerostitele dovezi. Ceața grea plutește trist Peste dealurile strâmbe Obosit, un vechi solist Un cocoș

Merg încovoiat, Copiii nu mă mai văd bătrânii nu mă recunosc. Sunt o bulbere fină. Orasul străin de atâta ploaie îmi curge sub tălpile goale, printre copaci. Visul nopții trecute, plin de

Sunt singur și trist Prin pulberi de stele Prin muget de valuri de stânci ce se sparg Imaginea morții eterne, viclene Mă cheamă adesea Mă cheamă la ea. Sunt singur și trist Prin pulberi

Aș vrea să fiu pâinea copiilor din Africa Aș vrea să fiu o virgulă atunci când lumea se va sfârși. Aș vrea

I.Singurătatea și sentimentul neapartenenței la rasă sunt lucruri ce iți dau o altă imagine a vieții și a lumii. E o imagine imobilă, un tablou de toamnă cu copaci dezgoliți, aruncați pe un deal