O lume uitată (4)

De Floriile ortodoxe am renunțat să-i mai târăsc pe copii după mine, în sat. Am încercat să-i duc de Floriile catolice să culegem flori de primăvară, dar fără nici un succes. Așa că m-am dus cu sora mea, noi bătrânele, după flori. Acum am renunțat, cu toate că nu-i înțeleg. Probabil tot noi adulții suntem vinovați de nepăsarea lor. Înțeleg că mersul la biserică poate fi o corvoadă pentru ei. Mersul la biserică e pentru cei bătrâni. Se pare ca cei tineri au uitat și de natură. Azi e o zi frumoasă, numai bună de mers la cules de flori și totuși... Bine, am să mă duc în parc să mai stau la soare. Râsetul vesel, mirosul ierbii crude, razele soarelui mă duc cu gândul la sat, de Florii. După război, oamenii necăjiți se luptau cu viața în fiecare zi, dar copilul tot copil. Ce-i păsa lui că mama se gândește de fiecare dată ce să mai pună pe masă, să aline foamea celor mici? Pentru el, Floriile era motiv de sărbătoare. Se strângeau mai mulți și la fel ca o ceată de vrăbii gureșe, zburau spre pădure. Mama mea, care era de vreo cinci anișori, sigur că se ținea scai de surorile mai mari, vroia și ea să aducă călugări și ochiul boului, să simtă și ea primăvara. Fetele mai mărișoare considerând-o prea mică nu vroiau s-o ducă nici în ruptul capului, dar scapă de scai dacă poți! Cu mârâituri din partea celor mari și plânsete din partea mezinei, s-au pornit spre pădure. Nu era pădurea prea departe de sat așa că în râsete și veselie au ajuns. Era soare, era totul verde, verde crud iar pe jos, flori albastre cât vezi cu ochii și flori cu petale albe și frunze la fel ca și a ghioceilor, iar daca ispita te punea să le miroși, ajungeai să te murdărești de pulberea neagră de pe stamine. Pe la noi acestor flori li se spune călugări. Au cules fiecare câte un buchet mare, iar apoi s-au așezat pe o buturugă să se odihnească nițel. Stăteau și tăifăsuiau mai molcom acum, căci obosiseră de atâtea țipete, cântece și voie bună. Din pădure s-au auzit niște crengi trosnind și doi ochi fioroși, un bot ascuțit cu o limbă scoasă de-un cot s-a ivit dintr-un tufiș. Fetele au amuțit o clipă, iar apoi în țipete ascuțite au luat-o la goană spre sat. Surorile mai mari o târau după ele și pe sora mai mică, iar când au ajuns la un pârâu ele l-au sărit dar cea mică, a picat în pârâul mocirlos. Au scos-o cu chiu și vai. Paltonul cel nou era distrus. Nu puteau s-o ducă așa în fața mamei lor, așa că s-au oprit la o vecină la fântână și i-au turnat o găleată de apă pe ea să-i mai curețe hăinuța. Sigur ar fi continuat această operațiune de curățare, dacă vecina n-ar fi observat și nu ar fi dus acasă puiul zgribulit. Vă puteți imagina ce fericită a fost bunica mea când și-a văzut odorul intrând în casă ! Degeaba i-au povestit fetele mai mari că s-au întâlnit cu un lup în pădure și s-au speriat că tot n-au scăpat de o ,,bătaie ruptă din rai,,. Mezina s-a ales cu o răceală zdravănă și cu o poveste care le-a spus-o copiilor ei iar acum le povestește nepoților isprava, atunci când pregătește mâncarea specifică remetenilor de Florii, coriga, așa se numește. Doar la noi în sat se face așa ceva și doar cei născuți si crescuți la noi o consideră o mâncare delicioasă. Dar despre asta, altădată.