azi suntem în stare de creație ne spunem ca să ne înfrânăm degetele să se mai joace cu stiloul cu buzele sau cu părul în salonul acesta suntem doar oameni aleși de obicei ne alegem în oglinzi de circ
Te-am văzut cel puțin o dată
Ghemuindu-te în căușul sufletului
Cu genunchii îngemănați sub bărbie
Și brațele încolăcite împrejur.
Am auzit geamătul
Scrâșnetul greu al fiarelor
Cu care
Cred că și tu mă știi…
Eu sunt cea pe care ai evacuat-o
Forțat
Din viața noastră, cu tot cu bunurile personale.
Și-ai înmatriculat-o
Eu alternativ.
Apar - ostentativă și-ncăpățanată -
mă voi zăvorî în tine cu șapte lacăte o sumă de păcate îmi vor sta de strajă să nu mă înspăimânt de atâta rătăcire de mine cozile lor înspicate vor lovi amenințător la fiecare jumătate de respirație
papila prința*
ți se ning gândurile
fulgi inegali pe cimentul ud al dimineții
ca o povață mută cernută de bunul Dumnezeu
într-o zi care nu e nici azi
niciodată
[Albul oblojește
Presă scaiul, netezind până ce dinții mici de plastic se înfipseră complet în țesătura bandajului elastic. Ideea cu bandajul venise de la Trista și evident că inițial o respinsese. Acum însă admitea
oameni cu minți dezordonate scriu poezii
pe care oameni cu minți ordonate le taie felii
și le servesc în ordinea
descres
cătoa
re
a cantității de sare și piper din aerul respirat
apoi
nu am alți dumnezei decât viața asta
cu agonii regurgitate frenetic
în piața mare
carne sunt dar foamea de carne nu e mamă a mea
nu o vreau și să-i dau ascultare nu voi s-o primesc
tu m-ai
Era un om
Prăbușit de-a-mpicioarelea
Pe un gard înalt
Hașurând în zăbrele albastre celeste
Casa Domnului
De împreunarea degetelor omului.
Era un om care-l chema pe Dumnezeu
De parcă
el scrie
de sub unghii îi cresc gheare lungi ce mângâie dulce hârtia imaculată
ca pe o femeie neîncepută o ațâță o descântă
apoi se-mplântă în alb ca-ntr-o sfârșeală
el scrie
între el și
Mai citește-mi o dată,
te rog,
caietul de sarcini.
Cine trebuia să fiu azi?
Ce să fac?
Nu mai știu, am uitat, tot uit,
lecitină, remindere, străini
cu fețe galbene zâmbitoare
agățate de
Să închid ușa silențioos. Să iau pix din sertarul plin cu chei și mărunțiș silențioos. Să nu trezesc oamenii normali care normal că dorm la unu și cincizeci și șapte.
Numai eu și ferestrele
cum ce să faci
ți-o tragi peste carne ca pe o piele
atunci când nimeni și nimic nu te mai poate ascunde
nici măcar un banc bun ori o/un tip/ă bun/ă
ori un whisky vechi tot whisky-ul vechi
ești
... ar putea fi de la cele o mie de țigări
pe care le-am fumat az’noapte
într-o futilă tentativă de pruncucidere a simțirilor
care-ți năzar în prag duminică dimineața
fără să dea un telefon
(dedicata panului)
prognoza meteo cu fulgerele și frigurile ei
mai mult sau mai puțin propriu zise
este definitiv irelevantă atâta vreme cât există
oameni
pe care poate nu știi cum îi cheamă
Simți și te simți
cald, viu și cu rost
ca-ntr-o dimineață în care
capeți un zâmbet
de la o măicuță bătrână
doar așa, pentru că ești
și oricât de siropos-ridicol îți pare
știi că tocmai
e esențial să mori
de câteva ori în viață altfel
cunoscuții tăi vor crede
că ești vreun șmecher
și te vor urî pur și simplu
copiii o să-ți scrie alupigus pe mașina
nouă nouță
și mama ta îți va
scârțâie o vioară din coarde umede
solilocviu pentru pustiu
orașul e viu
i s-au uscat doar rădăcinile
și câteva vise ordinare
dumnezeu pictează
geamul plâns cu ramuri negre
avatar cu ciori
Acolo unde stă frumusețea,
Pe ziduri roșii de fortărețe
Mâncate de vânturi și ciori,
Păuni cu cozi desfăcute
Își strigă neperechea
În evantaie de culori nebune.
Acolo unde stă
să te sfâșie trecerea ca și cum
tu chiar credeai că nimic n-are să se rupă vreodată
în tine în genune în trupul acela de porumbiță
descompunându-se fetid pe caldarâm
îl ocolești și
pleci mai
Teodora nu poate să doarmă. Copacii.
Ea iubește copacii, dar ziua, când sunt mari, frumoși și ficși.
Noaptea nu-i poate suporta, fiindcă noaptea copacii dansează urât pe pereți. Odată a văzut