Stefania Klein

azi suntem în stare de creație ne spunem ca să ne înfrânăm degetele să se mai joace cu stiloul cu buzele sau cu părul în salonul acesta suntem doar oameni aleși de obicei ne alegem în oglinzi de circ

Te-am văzut cel puțin o dată Ghemuindu-te în căușul sufletului Cu genunchii îngemănați sub bărbie Și brațele încolăcite împrejur. Am auzit geamătul Scrâșnetul greu al fiarelor Cu care

Cred că și tu mă știi… Eu sunt cea pe care ai evacuat-o Forțat Din viața noastră, cu tot cu bunurile personale. Și-ai înmatriculat-o Eu alternativ. Apar - ostentativă și-ncăpățanată -

mă voi zăvorî în tine cu șapte lacăte o sumă de păcate îmi vor sta de strajă să nu mă înspăimânt de atâta rătăcire de mine cozile lor înspicate vor lovi amenințător la fiecare jumătate de respirație

papila prința* ți se ning gândurile fulgi inegali pe cimentul ud al dimineții ca o povață mută cernută de bunul Dumnezeu într-o zi care nu e nici azi niciodată [Albul oblojește

Presă scaiul, netezind până ce dinții mici de plastic se înfipseră complet în țesătura bandajului elastic. Ideea cu bandajul venise de la Trista și evident că inițial o respinsese. Acum însă admitea

nu am alți dumnezei decât viața asta cu agonii regurgitate frenetic în piața mare carne sunt dar foamea de carne nu e mamă a mea nu o vreau și să-i dau ascultare nu voi s-o primesc tu m-ai

Era un om Prăbușit de-a-mpicioarelea Pe un gard înalt Hașurând în zăbrele albastre celeste Casa Domnului De împreunarea degetelor omului. Era un om care-l chema pe Dumnezeu De parcă

el scrie de sub unghii îi cresc gheare lungi ce mângâie dulce hârtia imaculată ca pe o femeie neîncepută o ațâță o descântă apoi se-mplântă în alb ca-ntr-o sfârșeală el scrie între el și

Mai citește-mi o dată, te rog, caietul de sarcini. Cine trebuia să fiu azi? Ce să fac? Nu mai știu, am uitat, tot uit, lecitină, remindere, străini cu fețe galbene zâmbitoare agățate de

Să închid ușa silențioos. Să iau pix din sertarul plin cu chei și mărunțiș silențioos. Să nu trezesc oamenii normali care normal că dorm la unu și cincizeci și șapte. Numai eu și ferestrele

cum ce să faci ți-o tragi peste carne ca pe o piele atunci când nimeni și nimic nu te mai poate ascunde nici măcar un banc bun ori o/un tip/ă bun/ă ori un whisky vechi tot whisky-ul vechi ești

... ar putea fi de la cele o mie de țigări pe care le-am fumat az’noapte într-o futilă tentativă de pruncucidere a simțirilor care-ți năzar în prag duminică dimineața fără să dea un telefon

(dedicata panului) prognoza meteo cu fulgerele și frigurile ei mai mult sau mai puțin propriu zise este definitiv irelevantă atâta vreme cât există oameni pe care poate nu știi cum îi cheamă

Simți și te simți cald, viu și cu rost ca-ntr-o dimineață în care capeți un zâmbet de la o măicuță bătrână doar așa, pentru că ești și oricât de siropos-ridicol îți pare știi că tocmai

scârțâie o vioară din coarde umede solilocviu pentru pustiu orașul e viu i s-au uscat doar rădăcinile și câteva vise ordinare dumnezeu pictează geamul plâns cu ramuri negre avatar cu ciori

Acolo unde stă frumusețea, Pe ziduri roșii de fortărețe Mâncate de vânturi și ciori, Păuni cu cozi desfăcute Își strigă neperechea În evantaie de culori nebune. Acolo unde stă

să te sfâșie trecerea ca și cum tu chiar credeai că nimic n-are să se rupă vreodată în tine în genune în trupul acela de porumbiță descompunându-se fetid pe caldarâm îl ocolești și pleci mai

Teodora nu poate să doarmă. Copacii. Ea iubește copacii, dar ziua, când sunt mari, frumoși și ficși. Noaptea nu-i poate suporta, fiindcă noaptea copacii dansează urât pe pereți. Odată a văzut