Stefania Klein

pe harta inimii mele se odihnește un bărbat mă așteaptă acolo unde e el inima mea e incandescentă amenință slobozește cuvinte în răsplin cum buza unui pahar ce zâmbește o burtă

dragul meu, a fost odată o vreme când mă bântuiai nestingherit. eram strada ta, îmi cunoșteai toți cireșii, aveam o poartă deschisă pentru fiecare geamăt al tău, fiecare rană din asfalt mi-o știai.

mă voi zăvorî în tine cu șapte lacăte o sumă de păcate îmi vor sta de strajă să nu mă înspăimânt de atâta rătăcire de mine cozile lor înspicate vor lovi amenințător la fiecare jumătate de respirație

cum răsuflai în părul meu tăcut nevăzut de nimeni privirea îngăduitoare cu care-ți dădeai ghes era singuru-ți martor furiș stai puțin mai era și zidul pe care scrijelisei demult abia se mai cunoștea

sunt acolo în lista ta de oameni pe care i-ai iubit pe care i-ai rănit pe care i-ai atins cu buricele degetelor arse de cuvintele pe care n-am să ți le spun niciodată cu fiecare pas netrebnic pășit

azi suntem în stare de creație ne spunem ca să ne înfrânăm degetele să se mai joace cu stiloul cu buzele sau cu părul în salonul acesta suntem doar oameni aleși de obicei ne alegem în oglinzi de circ

ghetele mele au lacrimi de sare pe obraji zăbovesc nedumerite lângă troiene de ieri irosite nu mai e cale înapoi nu una de pe care să te poți întoarce iar înainte au/am/avem nevoie de un

cobor în mine ca într-o pivniță undeva pâlpâie intermitent o lampă când lumină când întuneric trupul meu e un plic în care am pășit cu picioarele albe și unghiile murdare de cerneală * se

dați-mi și mie un poem unul cât de mic să nu mai am doar frica animalul ăsta cu picioare de gumă cu gâtul odihnind între caninii leopardului între tufele desfrunzite de arșiță pândesc șacalii cu

el scrie de sub unghii îi cresc gheare lungi ce mângâie dulce hârtia imaculată ca pe o femeie neîncepută o ațâță o descântă apoi se-mplântă în alb ca-ntr-o sfârșeală el scrie între el și

cum ce să faci ți-o tragi peste carne ca pe o piele atunci când nimeni și nimic nu te mai poate ascunde nici măcar un banc bun ori o/un tip/ă bun/ă ori un whisky vechi tot whisky-ul vechi ești

să te sfâșie trecerea ca și cum tu chiar credeai că nimic n-are să se rupă vreodată în tine în genune în trupul acela de porumbiță descompunându-se fetid pe caldarâm îl ocolești și pleci mai

trenul acela nu avea așteptări ca toate trenurile trenul acela avea o fetiță cu ochi albaștri și fluturi foarte mulți fluturi tăcuți și frumoși trenul acela era în mine surâs pe un peron

scârțâie o vioară din coarde umede solilocviu pentru pustiu orașul e viu i s-au uscat doar rădăcinile și câteva vise ordinare dumnezeu pictează geamul plâns cu ramuri negre avatar cu ciori

Noi nu ne formalizăm. Nu ne formalizăm pentru că formalismul induce între cutele zâmbetului ceva minciună, iar noi nu agreem prea tare minciuna, la fel cum nu ne prăpădim după adevăr. Nouă ne plac

sunt peste tot și totuși uite-mă cum nu mă mai văd de-atâta poezie uitată în sertare uitată de lacrimile iernii ăsteia goală casă de cuc în zori mi s-au uscat rădăcinile să nu mă țină în

Să închid ușa silențioos. Să iau pix din sertarul plin cu chei și mărunțiș silențioos. Să nu trezesc oamenii normali care normal că dorm la unu și cincizeci și șapte. Numai eu și ferestrele

Teodora nu poate să doarmă. Copacii. Ea iubește copacii, dar ziua, când sunt mari, frumoși și ficși. Noaptea nu-i poate suporta, fiindcă noaptea copacii dansează urât pe pereți. Odată a văzut

nu am alți dumnezei decât viața asta cu agonii regurgitate frenetic în piața mare carne sunt dar foamea de carne nu e mamă a mea nu o vreau și să-i dau ascultare nu voi s-o primesc tu m-ai

(dedicata panului) prognoza meteo cu fulgerele și frigurile ei mai mult sau mai puțin propriu zise este definitiv irelevantă atâta vreme cât există oameni pe care poate nu știi cum îi cheamă

și poate că nu vreau să mă iubiți poate vreau doar să mă învelesc cu asfaltul fierbinte așa cum te învelești cu palma cuiva când ești \"cel mai singur număr de pe lume\" poate că țip doar