In memoriam

sunt peste tot și totuși uite-mă cum nu mă mai văd de-atâta poezie uitată în sertare uitată de lacrimile iernii ăsteia goală casă de cuc în zori mi s-au uscat rădăcinile să nu mă țină în urmă-mi să nu-mi rămân umbră am două brațe de trandafir de mâini ca două strigăte curse la marginea morții la căpătâiul durerii întreg mi-e mâinele atât cu picioarele lui de lut cald cu surâsul lui tâmp de fericit în duh cu buzele lui freamătă așteptări zi sângeră târziul noapte picură promisiuni vreau jumătate de om nu poate trăi o viață întreagă și atunci \"de ce trebuie noi oamenii să trăim mai multe vieți\" (Agnès Desarthe, “Mănâncă-mă”)