în acest poem e ca-n filme

dragul meu, a fost odată o vreme când mă bântuiai nestingherit. eram strada ta, îmi cunoșteai toți cireșii, aveam o poartă deschisă pentru fiecare geamăt al tău, fiecare rană din asfalt mi-o știai. nu călcai iarba, nici florile de piatră, mă ciufuleai doar privindu-mă. arătam ca după dragoste, cu gura roșie și umflată și irișii lucioși de febra pe care o descărcai în mine. castanii mei amuțeau deasupra pașilor tăi, nu li se clintea o pleoapă de teamă să nu-ți tulbure rătăcirea. îmi învelisem inima într-o cămașă veche de-a ta, decolorată, nebuna, ar fi fost în stare să ți se strecoare în podul palmei și să bată acolo cu zgomotul asurzitor al uitării de mine. să mă omoare cu zile. pe atunci nu mă gândeam deloc la tine. îmi venea peste suflet s-o fac. nu era nevoie și bună pace. cum nu îmi închipui că plămânii își înfoaie aripile rozalii și trag în ei precis atâta aer. nu ne gândim la lucrurile firești și era firesc ca tu să mă stăpânești. sistemul meu imunitar te învățase pe de rost. la un nivel rudimentar, binar, pricepuse că tu erai viață. tot ce avea nevoie să știe. anticorpii jucau table sub castani, niciun pericol. mă bântuiai nestingherit. scrijeleai pe zidurile caselor mele *aici am fost eu 2012* și îți stingeai țigările vremelnic pe unde apucai, apăsat, arzător. pielea mea toată era harta a viciului tău. nu te remarca nimeni, eu cu atât mai mult. nu mă gândeam deloc la tine. era firesc să te îndur până în durere și înapoi în uitare (e singurul drum pe care îl știu, mi-am nenorocit călcâiele săpându-l). dragul meu, în acest poem e ca-n filme. închide ochii. stai așa puțin. acum deschide-i. strada ta nu mai e. nu mai e nimic. nici castanii, nici gardienii adormiți, nici casa pe care ai scris *aici am fost eu 2012*. ce vezi înaintea ochilor tăi e o întindere nesfârșită de nimic înspăimântătoare nu poți să crezi!, știu, empatizez. nu se poate să nu fi rămas nicio urmă de noi doi. dar se poate. gândește-te o clipă. dispar oameni întregi, oamenii de la care ai învățat fiecare lucru pe care îl știi despre viață, despre șfichiuirile ei, despre norii ei pufoși, despre duioșie într-un cuvânt. într-o zi deschizi ochii, iar ei nu mai sunt acolo. câmpul tău vizual e un câmp pârjolit plin de absența lor apăsătoare, insuportabilă, cu miros de fum. îți dai sufletul jos de pe tine și îl storci cât poți de tare, bagi un capăt de suflet între genunchi, iar pe celălalt îl rotești cu palmele vinete de caznă. o singură picătură ar fi îndeajuns să te adape. dar nu mai e nimic, înțelegi. la fel cu strada ta dispărută fără urmă. îmi pare rău, dragul meu că acum mă gândesc la tine, că sunt nevoită să te întrupez ca să îți pot vorbi, ca să-ți mărturisesc. strada aceea n-a existat niciodată, a fost plăsmuirea ta. eu n-am putut să cred în ea până la capăt și n-am putut pentru că. i fucking loathe happy-ends.