Poezie
Singurătate ca un vițel abia născut
1 min lectură·
Mediu
Mâinile noastre se strâng
într-o încleștare ce face pielea să scrâșnească
cu toate vasele capilare explodând sub ochi.
Becurile din colț luminează copacii sub care se ascund
și fiecare frunză e o imagine cu noi doi
prinsă de urechea străzii uriașe sub un univers nedefinit.
Ce mai rămâne din noi după ce ne despărțim?
un trup pe care l-am populat și l-am umplut cu lumini
cămăși pline de carnea pe care-o iubeam
sudoarea mea, ciorba de legume și demachiantul tău.
Nu sunt sigur că mai înțeleg ideea continuități
valurile care vin unul după altul și se sparg în dinții mei
apele din octombrie, reci ca spânzurătoarea.
gândul care mă sufocă, spirala bolnavă a iubirii,
nici tu nici eu nu mai credem în noi.
Pentru că aud tot mai des sărutul dumnezeiesc
care coboară printre nori
căutându-ne obrajii și călcâiele crăpate.
îți las brațele pline de numere de telefon
la care mă poți găsi
când ți se va face dor de singurătate.
Să vii să cumperi de la mine singurătate,
naturală,
ca un vițel abia născut aburind în paie.
011171
0
RR