Ștefan Petrea

Măicuța-n veri, ce râset nu mai poartă, Făcea plăcinte-n vatra cea de soare O amforă cu amintiri mă doare Tot atârnând de astăzi de-a ei toartă. Era în sânu-ți, mamă, o ninsoare Și-acum și iarna-n

duminica ne dădeam Bună ziua! cu graiul înmiresmat de lumină sărbătorindu-l pe Dumnezeu, mergeam la biserică și ne închinat la icoane ce ne vorbeau pe limba Credinței, astăzi mi-am făcut icoană din

ce poate fi mai simplu în ebrietatea nocturnă decât stelele și luna din paharul cu vin, beau sângele cristului în patrafir astral oficiind slujba de duminică a nopții, în fiecare noapte e a șaptea

pentru surzi cuvântul e toxic, pentru orbi vorba ta stă-n oglindă, apropiindu-ți auzul de văz în lumină departe de sinele meu îți pipăi în ureche-ntuneric atingerea mea formându-ți trupul, cele trei

gândul tău are forma aerului învecinând văzduhul de întrebare taina se coace în necunoașterea adevărului miezul limitrof se dezvăluie când îți șoptesc nimicuri pietrele nopții cad în cugetarea ta sub

în ghearele de fiară ale singurătății stă acest *eu* mânjit de întuneric când se întâmplă lumina mi te aduc aminte frumusețea ta sorbea tot în jur ca un haos îmi rămânea doar materia jumătății de

Privindu-ți miez din dreapta-n partea stângă Întocmai invers ochi mi-l înconjoară Triunghi de timp sub stele e pe-afară Din ieri spre mâine de-astăzi a sta lângă. În matematica din clipa rară E în

privirile noastre căzând unele în interiorul celorlalte se simte mirosul de piatră al timpului de neclintit în venerarea reciprocă, tăindu-ți inima felii dai de mâncare inimii mele sângele ne

în memoria oglinzii stă înfipt *amândoi*, prezentul ei e o matematică a lui *unu*, eu, suitorul pe crucea singurătății îmi bat cuie de stele în brațele cugetării cu ele apuc noaptea trântindu-i

Pe mări de gând sunt stele de-ntrebare, Minciuna razei tu să n-o omori, E leacul ce în cuget îți tresare Prin noaptea cu-amăgirea în splendori. Sub haos Domnul doarme în hotare A te-nălța când fi-va

ploaia e impotența soarelui de-a dărui sentimente în noi sunt doar sentimentele ploii cu ochii larg deschiși spre a primi plânsul stropii curg pe obraz în matca ridurilor diguri de carne stăvilesc

A ta de pasăre-n zbor frumusețe Ca albul de hârtie mă-nspăimântă Ți-e-n aer cu lumină cale sfântă De umblet fără frică să mă-nvețe. Apuc stilou, iubirea-n mine cântă Și fragedă e foaia, ca-n

Îmi venerez o lacrimă-n batistă Și altele-n obraz îmi umplu ridul Mă caut în nimic, ce-mi află vidul Rătăcitor în toate ce există. La gură-mi duc singurătății blidul Din vremea-n soarta mea în

Duminica mergeam la slujba popii Și ne era lumină în auz Veneam acasă, sub icoane proprii Făceam plăcinta cea de cucuruz. Departe sta apropierea gropii De veci, trăind spre ea un gând obtuz

Tăcerile în jurul lor au dig Să nu se verse taina când o strig Și-n inima-mi cu sângele matol Pășesc pe-a ta iubire ca pe-un țol. De-ncerc ca dragostea de a ți-o scrie Tăcerea-mi vinde-n inimă

Îmi curge timpul, iremediabil, Ca un puroi din vechea vieții rană Pe alb de plete-mi scrii tu bezna vană Din negrul păr al tău, din basm probabil. Că ești o Cosânzeană mie hrană, Un Făt-Frumos

În piatră-s zgomotele tale, dragă Din clipă tu spre ora stelei urci Cu-a mea îți este inima întreagă Pe marea de iubire-n sacre furci. Ți-e plânsul pus pe a luminii șagă În lacrimă tu luna o arunci

degeaba-nveți un arbore la roade sămânța de-n tulpină nu-i dă ghes tot astfel nu-i făcută-n nimb să-mi prade lumina fără nici un înțeles. în părul alb de verdele-mi mai cade copilului din mine strai

Precum un sânge-i raza-n trup de ape Curgând prin valuri ca prin niște vene Privesc mireasma stelelor viclene Și-n mine luna ca-ntr-un vis încape. Veghez în noapte-n sacra clipei lene, Vecia mă

rostesc pe alb cu negru de viață scriindu-mi venerarea singurătății, când ai plecat mi-am făcut chip cioplit din mine că l-ai luat cu tine și pe Dumnezeu, în fiecare secundă a existenței aduc ofrande