Ștefan Petrea

cântă în ochii tăi de muiere lumină în trupul Domnului nepămânții cu zborul înfipt, în feminitatea ta de hârtie a scrie spre vindecarea clipelor de timp, timpul a intra în intoriorul clipei în

dintre toate cele ce mi s-ar fi putut întâmpla mi te-ai întâmplat tu, ca un miez intrând în lăuntrul cojilor mele în larva aceea mi te-ai făcut fluture născând altă larvă în perne, spre-un

Sub rază-n drumuri umbra ni se coace a nefăptură spre tenebre-n cale... Pe chip oglinzi, portrete corticale, doar Dumnezeu ieșind e din găoace. Turnai licori de clipă în pocale, copilu-n

verde ești tu, luntre de cântat cocoșii! crengile-ți de abanos ți le-aș culege-n palmă frunzele-ți de sărută le-aș văduvi de toamnă iar pe tine te-aș face mică, mică să încapi în mine.

În alba noapte frig citeşti din stele A-l revărsa pe foi ca de zăpezi Eternităţii dându-l să îl spele Curat pe racla ta să îl aşezi. Pe-al tău cavou scriind ca-n albă piele De a fi fost

în urma unor săpături arheologice s-au descoperit osemintele mele datând tocmai din epoca de piatră a inimii carnea o păstrez încă drept mărturie a unui om lipsit de coloană vertebrală

în dulci vedenii îți ședeam în poale eram un om trecutul ce-l regretă fumai, și fumul de la țigaretă se-mpiedica-n tavan în rotocole erai ca un desen în albă cretă frumoasă de și morții să se

tăcerea e puțină, cald cuvântul din pieptul tău îmi e-n auz o șoaptă pe drumuri e o fructă-a vieții, coaptă din Crist un sânge-mi udă leneș gâtul. mai pune zahăr în cafea și-o-alaptă, un veac de

nu căuta în liniște justețe, tăcerea-n oase moi precum e apa că ți-a clădi în Cer mireasa groapa în ghiocel sub plinul de rustețe vedeniile zguduie pleoapa în sunet vesel ori de grea

ades păcătuind prin disperare un Măr al fricii mi se-nfige-n carne femeie-i spaima-n sânge-amor să-mi toarne iar îngerul e vis în raiuri rare. cu rugăciuni deschid spre Domn lucarne să-L văd

în boli stagnate-n miezul mizerabil, ci fără în simțiri să se arate, ne cumpărăm vecia noastră-n rate, un drog în vene-albastre inserabil. și gunoier condei e în erate iar lutul ni-i precum

aplaud lacrimi cu pleoapele pe răni te duc durerii mai departe puroiază sfertul academic de ceas aşteptări şi după asta vii dezvelită de meninge creierul tău gol e un cum a sutra doar pe pământ

fugirile-n etern îți sunt intacte îți ies din matcă însă timpuri ude în șoapta ce senin de nunți include dar cu singurătatea face pacte. în ale tale de mormânt feude cerneala-i preț

ucis, falsez sonete-n miez de noapte, te chem pe căi de umbră-nzăpezite; de zgomot de tăceri mi-s asurzite urechile, să vii măcar cu șoapte. cărările spre tine, auzite din gură de bătrân în

pictural un Dumnezeu colosal îmi trecea pe dinainte rămânându-mi câte-un dinte până-ntr-atât că devenea roză de nu mai știam de scriu versuri ori proză atât știam că pășteam ca un

GLOSSA Neam nascut printre blesteme, A purces poporul meu Inrobit la glii si vreme, Avand doar pe dumnezeu. Precum frunza in padure, Viata noastra-i trecatoare, Zamisliti in

cozonac pe masă și un blid cu sarmale alături în pascale porții familia ia iar proporții fiecare vine cu un cadou pentru mama, muncitoare pe brânci la ale gurii mamă, când te vei duce voi

plumb topit peste singurătate sicriele aveau aromă de prună toți morții erau beți îngerii se lăsau jos niciunul nu se lăsa mai prejos bând votcă îndulcită cu plumb topit peste singurătate în

brațele tale cresc din trupul meu când pleci le smulgi de acolo, rămân plăgi de cuvinte nespuse undeva între interior și exterior copilul plânge uneori cresc eu însumi din umbra ta strivind

în scribegie fruct de aur Cuvîntul litera miezul din oul Slavei ce-l emană Pămîntul lacrima Sclavei e o sclavie în literele toate umbrind în vie

în tine bătrânețea nu-i adultă dar Dumnezeu te săruta pe gură să naști în foi izvor de vorbă pură, fior duios de-nțelepciune multă. pe scene-actorii jocul începură în teatrul somnului ce-n