Ștefan Petrea

oglindă-n iaz e-a basmelor scânteie ce lângă vatră amintesc moșnegii și lângă foc apun din zări pribegii la nasturii de duh de se descheie. spre Dumnezeu mai trec pe drum cortegii și lut

și înnoptate minți ne joacă soarta pe Râu în sus în tocmai de amonte și cătrănirea noastră-n orizont e că Petru nu-i să ne deschidă Poarta. un om pe cursul vieții sale tont e de amfora

de noi sperarea-i de acum tardivă din noi își ia și dragostea concediu din tot ce-a fost fac noaptea un compendiu și luna e în ceruri o olivă sub slavă ploaia pică în asediu tăcută da-n

îmi trăiesc viața după legile iernii primăvara mă îngheață în căldură cînd aud "anotimpul iubirii" mi se face greață prea multă iubire risipită aud că s-au sudat porțile raiului nimic nu mai intră pe

în cele ce-s păgâne de naștere-n cuvinte nu mă încred cu duhul, să aibă o smintire; purced prin vremi de noapte la mine-n amintire invoc pe tine iarăși, suind din oseminte. doar gelozia-i urmă,

m-am înțeles cu vântul să adie cuvântul să-mi răsune pe deasupra să se-nfioare-n tine, fată, umbra pe când te desenez în poezie. acolo viața să nu-ți fie sumbra chiar dacă te visez în

grai de scrib scos la vînzare penița doarme în călimară visînd stihuri dumnezeiești litera a devenit damă de companie

scâncești în regăsire-n note joase iar lacrima obrazul ți-l irigă în oră-al tău sunt peticitul rigă ce-abia de se mai ține-n două oase un înger din înalt spre mine strigă că regăsirile sunt

degeaba. rosturile care au fost nu mai pot fi trăite cu intensitatea luminii care intra în noi prin pori de ne lumina sîngele nostru albastru de iubire degeaba. vremurile curg de la una la

Sunt un ulcior cu gâtul larg Udând vreo două garofițe; De-o fi, nu-n cioburi să mă sparg ... ci-n fițe!

grai strâmb înlocuiește nefericirea bârfa te face mai bogat s-a constatat științific că e un soi de terapie prin care capeți avuții sufletești partea proastă e că bârfa e a diavolului îți vinzi

am închis magazinul am tras jaluzelele să nu poată intra nici o bucată de lumină magazinul meu de vise nu din ălea unde îți faci praf creierul ci vise cuminți ambalate în bucăți de cer uneori mai

cu amintirea-n băț pornesc pe cale topindă-i lumânarea cât o viață în care scoți doar sunet de paiață trebăluind prin vorbele regale. un adevăr etern se vinde-n piață piciorul mincinos de lemn

păianjeni de rouă încolăcesc călcâiele zilei în dimineața asta mă voi sinucide în gândul unui dușman ascuns în zare fulgeră ca privirile unui animal feroce a venit circul în sat diseară au

rostul frecării de mentă stă în dospitul vorbei în clăci acolo unde stau mino-tauri împungînd palid esențele divine n-am Timp Clepsidra aproape că a vărsat nisipul poate voi muri ori poate cu

cuprind iubirea-n brațe amândouă, la pieptul meu de taine se ascunde dar timpul are marginile scunde și parcă ne-am dori o soartă nouă întins de nea n-apare nicipeunde dar și uitată în

lumina în care este îmbrăcat capătul dinspre Înalt al Poeziei e o reflexie a lui Dumnezeu ce stă în minți reproduse după Întîiul chip și Întîia asemănare Poetul este o rasă grasă de ploi ori

murită e vorba din cuvinte din cuvinte două pe care ți le șopteam în apogeul tactil o tactilitate a tuturor membrelor când moartea venea pe furiș agonizându-ne ultimele căderi apoi soarele se

urmărit de umbră accelerez venirea pe lume a Cristului împodobesc bradul cu rugăciuni se vor mântui toți brazii barzii zac în uitare își așteaptă moartea de pe ulițe îi va duce pe bulevardele

Tot ceru-i răsturnat de buturugă; Acolo-s plăpumi grele și plângânde Și prea ades nimicnicia-n gând e, Doar duhul ne mai urcă-n pisc de rugă. În zbor etern copite-s alergânde Și caii

pe cerul tău e nor și este apă ce plânge iar în lacrimă curată din ploaia de la Dumnezeu luată de pe la Cină-n ultima agapă. un cerșetor pe milă-ncheie plată, sub pielea vremii lutul mi se

în camera alăturată e orgie de sunete triviale, un om se răstește la femeia lui tu ce te bagi îmi zice când îi bat în perete strânge mănunchi degetele în pumn îi aplic o figură de karate în