Ștefan Petrea

și chiar de-n viață este multă fiere în toate ești o vrednică albină în dimineață, ca o concubină ești strop de soare în lichefiere în noapte ești fuior de ață lină argintul său din lună bland

în nevertrebarea literelor am poezie sub unghii pe scena lăuntrului e un teatru de păpuși cu sfoara vieții se leagă inima se agită înainte de utilizare spre mumifiere plămânii se astupă cu

in faldurile-ți stranii ți-e carnea de napalm păcatul e un psalm și clipe trec cât anii. pe gâtul tău felin albeața unor veci te liberă de treci te-ntemniță de vin. uitare de

ţi-e aţa traiului de chinuri roasă doar ochii din singurătate-s scoşi ţinând privirea pe fereastră scoasă prin ochi să bei ai zării zei frumoşi. de singur e supliciul tău să ţeasă, cu aţa vieţii

cele mai frumoase poezii de dragoste se scriu în absența dragostei cînd ți se taie vorba cea din Cuvînt și respirația așteptînd aproape cu disperare o femeie căreia să îi iubești prospețimea

interiorizat până la limita dintre sânge și suflet visez brazi împodobiți în tranșee de copii ies la asalt cu pocnitori spre inamicii copii războiul se învață de mic în tranșeele adevărate

În visul care se-adânceşte-n moarte E-a îngerilor de sidef chemare Secunda must de nemurire are Şi-aproape-ţi e lumina de departe. Ai scris pe uşa rănii De vânzare De chinul cărnii Domnul te

nunțile au propriul ornic de acolo se învâlvătaie ora și clipa treci nesimțind decât un abur în talpă tu nu știi, dar eu am o veghe-n pământ, toate osemintele mele o știu când de veghe e cer

În minte țin a gândului privire Sub cognitive alergări spre maluri Când se opresc cuvintele-n finaluri Și nemurirea dănțuie-n ivire. Se sting speranțe, calde idealuri Și Om nu naște grea

mă hrănesc cu întunericul de sub tălpile tale atunci de calcă pământul sunt sătul doar când mă închizi ermetic în căușul palmei ronțăi norii ce ți se adună pe frunte și beau amarul ce-l

Adam ce scriu poeme nu-n unica mea muză Pe-altar gonindu-mi jertfa spre zeul Kamadeva Ești una dintre toate, nu singură, tu, Eva Mirării de prin Mere, de mine ce se-amuză. Și cer păstrez pe mare,

își poartă omul soarta sub timp umplând nacela ci miere-i e cuvântul, la bine de-l strunește cu albe începuturi în foaie de-l hrănește și-mpiedicând nimicul ferice-i omu-acela. penița zice multe,

frumoasă, închizând vecia-n plete, pe chipul tău sfințirea e urcată te beau cu ochii și-asta fără plată de tine stând în colosală sete. iar dimineața nurii își arată tot îngânând a

odaia mea e sclava plecării și venirii a mea, a ta, a noastră, c-un ceas intersectat în care-n nemurire tu crezi că suntem mirii dar eu consider, dragă, că-i mariaj ratat la prima aburcare

în casa sufletului meu locuiesc paiangi prelungi de tăcere hrăniți cu ciozvârte de șoaptă în odaia pentru musafiri a sufletului mumele mele cerești spală rochiile viselor întru vizita lui

cu pleoape-nchise ne vedeam atingându-ne, cu ochiul minții, deschis, ne priveam sărutul dat de brațe erau doi necunoscuți în patul nostru, eu și cu tine cu sângele plin de Adam și Eva

cel mai înalt perete al odăii e ăla dinspre răsărit cu dinții scrijelesc în fiecare zi pe el chansons de l'amour față de unul Dumnezeu de i se ițește chipul în varul peretelui toată

se va frăgezi în altare Lumina Noaptea Aceea va mușca din ea o va regurgita în Lumânări tot atâtea câte Cărări bate viața fiecărui Om

fluturii au spart coaja omizilor să iasă spre a zbura aripile lor refuzate de la ceară se-mplântă în cer pe cerul senin ostoind singurătatea norului sunt norul fără cer și aripi, încuiat în omida

niciodată nu te iubeam în locuri de beznă de nu, dădeam din duh o unghie de lumină ce se răsfrângea în zâmbet pe chipul tău cel mototolit de săruturi sub biciul buzelor mele niciodată nu

pe Cântar Dumnezeu cântărește cât o rugăciune și o lumânare aprinsă

în umbre e misterul nu-n palavre ce reci pe gură ți se scurg în tină și-aproape e crepuscul și e Cină, se-adună-atunci și oamenii și javre iar Adâncirea-i grea pe-a ta retina, cum se mai