Ștefan Petrea

poate fi chiar azi ultimul cules de rouă de pe frunzele ce-au pornit spre pămînt prin alunecarea verii în toamnă tu nu șopti strigă în acest început de septembrie strigă spre august să-și mai

În rugă de pământ se ating genunchii și palmele și fruntea rotulele sunt taina zborului terestru lipit de tină prin tălpi palmele sunt taina robotirii de tot felul în goana după

interiorul meu e locuit de morminte de mormintele celor dragi cele trecute și cele viitoare în tăcerea lor imi vărs moartea până voi deveni eu însumi mormânt poate fi chiar azi după ce voi

de privești bobul de rouă privești și cer și pămînt vezi cîte o pasăre călătorind prin văzduh cînd se izbește de frunză poate dăinui sau poate sparge toate acestea aduni toate cioburile cu

cucerise văi și dealuri și munți înveșniciți în ceață și dorul mațele-i scurma o ultimă bătălie și gata își spunea de fiecare dată mă voi întoarce la dulce soața mea dar niciodată nu era ultima

sonetele mele au prins mucelagii în gîtlej le scriu le scuip odată cu flegma cîndva se clădea o carte acum se clădesc lipsuri de tot felul de la lipsa de rouă pînă la alunecarea soarelui în

Cristale de rouă zboară prin aer Culori minunate capătă-n soare Tărâmul e vis precum sub ninsoare Și luna-și înceată dulcele caier. Trezit de cocoș își bea din cicoare Și pleacă la munca de la

mergeam pe aleea rozelor îmbelșugate cu roșu sânge le picura din corolă în văz era aleea aceea îmbuibată cu spini și frumusețe pe care orice scrib merge ca pe sârmă nu trebuie să te abați de la

Eram un patruped de trupul tău lihnit Erai o coastă-n Mere fructivoră Și amândoi eram Exodul netihnit Eram păcat aproape de o oră. Simțeam Eden drăcesc, cu salivații Un singur trup eram,

când bobul de rouă se izbește de frunză e ca și cum un infinit de sticlă se sparge în părțile sale finite când bobul de rouă se preface în apă

în tranșeele ochilor bombardate de nesomn pixul ca pe o pușcă îl țin apărându-mă cu el de oboseală în acest război veșnic al muzelor creierul e o pastă de mici uneori Dumnezeu mai face câte un

Rana din minte cu un gând bandajez În parcul pustiu pe o bancă Precum pe un trist catafalc mă așez Lâgă mine s-așaz-o țigancă Și-ncepe-a-mi ghici de norocul meu orb La orișice fel de

Schiez pe albul filei cu cerneala-schiu Mai jos e alb-zăpadă și să mă-ncălzesc Mai trag o dușcă omenoasă de rachiu De până și rusoaicele pălesc. În rest e vară, e-anotimpul berii Dar când pun