Ștefan Petrea

Mărul s-a stricat în interiorul nostru l-a atins un vierme cu o aripă trenul are șine de fier și ai alunecat pe fier ca pe o zăpadă îndepărtîndu-te ca un copil pe sanie uitînd că și-a lăsat

îmi venerez sacra nimicnicie ca pe un olimp fără zei dunnezeul a mai rămas dumnezeul tău ori chiar al mă-tii cum se strigă birjarii conducători de automobile

de fiecare dată când mă număram mai găseam câte un eu decedat mă împuținez cu fiecare clipă a acestui timp cu doar un singur crepuscul total decedările mele anterioare s-au petrecut în

întâmplătorii îngeri țipă-n vicii îți suie-o rugăciune din țigară a ceartă țuica strică pacea rară, ci uneltești cu sfinți spre zbor indicii. și clipe-n mâine ți se-adăugară mereu în sân cu

Viforniță a sufletului meu vino. Furtună de nisip de pe fundul clepsidrei taci. să-mi aud oasele cîntînd, flaute în livada de lumină

bat drumuri letale psihic nebunia se prefigurează ca mântuire din tot acest infern de cuvinte întoarse cu dosul în sus citesc în vreascuri dorul de arbore le așez în sobă posed sânge de șarpe

întinderi de luceferi pe bolta poeziei deasupra unei miriști vorbesc și azi din carte spunând dulci adevăruri cu graiul lor aparte... doresc celui dintâiu mai lin mormântul fie-i căci a tot scos

urme de şoareci în perete din ost - pisica visează icoane

trăsnetul e rezultanta dintre fulger şi ceea ce i se aşază în cale, de fiecare dată când te opuneai cu frumuseţea ta respiraţiei mele luam foc la vorbă, strigând către un dumnezeu al

pe cât îmi pot înțelege propria definiție din dicționarul cu sensuri a fi exist pe o coajă cu miezul în ceruri într-o altercație între născut și adevăr tu ești o altă definiție a cuvântului

văd oasele cum mi se răsucesc în carne neavînd aer asfixia mi s-a vîrît în plămîni de cînd cu tutunul acesta e un element foarte bun pentru alipirea cărnii de suflet pentru legarea sfîntului duh

sunt păcătuit, Doamne, pe trupul meu de către Femeie ce nu cerea bir dar Păcatul mi-l dădea înapoi aruncă-l la sărmani dacă nu ai ce face cu el zicea până gura lumii i se răcea de-atâtea

Dumnezeu mă ceartă că n-am dat udul ochilor mei debăut la vite ci am mers cu lacrima la Ceruri să cer descuierea Porților Vorbei, să mi se cunoască lichefierile rostirilor până în pântecele

ți-am pus-o în buncăr să nu mă doboare rachetele rusești - fulgerul Domnului - stăteai siderată de propria sexualitate de propriile dorințe înainte de asta stăteai pictată-n altar - știi tu

fur din lună o rază virgină s-o dezbrac de umbre s-o fac femeie amputarea virginității îi va aduce un copil o boabă de rouă pe frunze cînd va fi vară; va coborî în mine în inima mea oprită de

renasc în tine, floare de dumbravă, acoperiș ni-i ramul tânăr foarte, iubind pe tine, frageda mea moarte și pe atât de vie-a mea ispravă. majuscule în semnul lui "departe" îmi toarnă dulce în

în Nemaifost îmi urc un grai, să ierte această veșnicie de Aceleași și vorbele din foaie rai vede-le-aș cu tot zadarul lumii să se certe. cuvântul toarce în lumină pielea-și o taină-n el suind

pe piedestalul frângerii înfrângerii de costiță moale stau toate femeile pe care le-am aburcat în trenul vieții azi penița plânge a cerneală și a singurătate pecete de rege fără regat miros de

prin silirea trupului către lumină rezultă umbra. e o matematică a faptului de fiecare dată când îți șopteam nimicuri din năzuința mea spre tine rezulta a treia entitate lipsită de

sunt inofensiv din punct de vedere poetic și nu rănesc rănile pământului cu explozii de lumină eternă vremea poeziei trece paralel cu mine sunt mic precum Prutul în secetă devorând pietre cu

o boală nesemnificativă îmi mînca viscerele în sensul că mi se întorceau ca o vomă în gură nu le scuipam le introduceam înăuntrul Ființei Domnului mi s-o fi plecat de la atîtea Mere ce am

al neființei viciu-n sânge doarme scriind pe alb de noapte omenească din insomnia eternul să se nască și să se vândă pe sub mâini de karme. aprinsă-n patimi carnea e o iască acelorași