Ștefan Petrea

galopând printre mașini la bordul mașinii mele de scris pe un asfalt de cuvinte se întâmplă ciocnirea ciocnește cu pliscul său micuț în coaja de ou vrea să iasă născut în ou vrea să se

Când m-am născut mi-am scris și testamentul De câte patimi voi iubi în viață, În clipa asta șoapta mă învață Cum să îți mângâi dulce tegumentul. Întins spre tine-n Ariadnei ață Cuprins de

am primit albastru la locul de muncă aveam amfore pline cu respirație rămasă dintr-un noi de mă revolt pe olt venea un aer cu respirațiile nopții dat de edilii semiluminii spre adopții în mine-i

în întreg de insomnie a literei beau întregul cel de cerneală vomit cuvinte fără crezământ, sunt un simplu pământ se înstelează în partea din stânga de piept nu sunt capabil de mine am un

mă lichefiez să te sting, incendiu de carne femeie, ploaie-n destin de cuvinte când am deschis ușa lui Dumnezeu să intre eram doar în piele tu ți-ai tras pe tine roba de rugăciune nu te feri,

îs zorii gata-n lume să erupă în umbre locuiești, cu grea chirie de spini visarea ta-i trandafirie și-o șoaptă gându-i să îți întrerupă. iar uneori istorii vorba-ți scrie magie bând din

în noaptea omenirii, fără şagă spinarea umbrei taina ta o cară cum de exişti ca fumul din ţigară mă tot întreb, veghind, femeie dragă. din nefiinţă îngeri te strigară să-ţi pui veşmânt de lut

tăcerea se precupețește în patru labe gata să te muște tăcerea patrupedă vânează muște liniștea carnivoră mânca din suflul sufletelor noastre moluște

Mărul s-a stricat în interiorul nostru l-a atins un vierme cu o aripă trenul are șine de fier și ai alunecat pe fier ca pe o zăpadă îndepărtîndu-te ca un copil pe sanie uitînd că și-a lăsat

îmi venerez sacra nimicnicie ca pe un olimp fără zei dunnezeul a mai rămas dumnezeul tău ori chiar al mă-tii cum se strigă birjarii conducători de automobile

de fiecare dată când mă număram mai găseam câte un eu decedat mă împuținez cu fiecare clipă a acestui timp cu doar un singur crepuscul total decedările mele anterioare s-au petrecut în

întâmplătorii îngeri țipă-n vicii îți suie-o rugăciune din țigară a ceartă țuica strică pacea rară, ci uneltești cu sfinți spre zbor indicii. și clipe-n mâine ți se-adăugară mereu în sân cu

Viforniță a sufletului meu vino. Furtună de nisip de pe fundul clepsidrei taci. să-mi aud oasele cîntînd, flaute în livada de lumină

bat drumuri letale psihic nebunia se prefigurează ca mântuire din tot acest infern de cuvinte întoarse cu dosul în sus citesc în vreascuri dorul de arbore le așez în sobă posed sânge de șarpe

întinderi de luceferi pe bolta poeziei deasupra unei miriști vorbesc și azi din carte spunând dulci adevăruri cu graiul lor aparte... doresc celui dintâiu mai lin mormântul fie-i căci a tot scos

urme de şoareci în perete din ost - pisica visează icoane

trăsnetul e rezultanta dintre fulger şi ceea ce i se aşază în cale, de fiecare dată când te opuneai cu frumuseţea ta respiraţiei mele luam foc la vorbă, strigând către un dumnezeu al

pe cât îmi pot înțelege propria definiție din dicționarul cu sensuri a fi exist pe o coajă cu miezul în ceruri într-o altercație între născut și adevăr tu ești o altă definiție a cuvântului

văd oasele cum mi se răsucesc în carne neavînd aer asfixia mi s-a vîrît în plămîni de cînd cu tutunul acesta e un element foarte bun pentru alipirea cărnii de suflet pentru legarea sfîntului duh

sunt păcătuit, Doamne, pe trupul meu de către Femeie ce nu cerea bir dar Păcatul mi-l dădea înapoi aruncă-l la sărmani dacă nu ai ce face cu el zicea până gura lumii i se răcea de-atâtea

Dumnezeu mă ceartă că n-am dat udul ochilor mei debăut la vite ci am mers cu lacrima la Ceruri să cer descuierea Porților Vorbei, să mi se cunoască lichefierile rostirilor până în pântecele

ți-am pus-o în buncăr să nu mă doboare rachetele rusești - fulgerul Domnului - stăteai siderată de propria sexualitate de propriile dorințe înainte de asta stăteai pictată-n altar - știi tu