depresii

în fiecare rouă mă trezesc a exista mirându-mă du-mă, femeie de-amurg, a respira pe Dumnezeu ci nu înainte de-a plăti existenței de azi naște-mă-apoi dimineții cu îngeri oameni albaștri să se bucure pe urmele mele pe sânge pășește eresul în lumina-nnoptată de încă a fi femeie de somn, în liniștea rosturilor vino aburul duhului meu să se prelingă-n etern să mă văduvească nemurirea de cuget, ăla bolnav de întrebare timpul deschide corola încă unei clipe, intru acolo să caut miezul eternității telurice, în negarea lui mâine stihul trebuincios în nemișcarea vremii o clipă udă depresii cu pisc de peniță hârtia în liniști letale îmi crește-ntuneric pe gură misiva asta, ticluită-n cerneala patologică a disperării, în visarea lepădării de lut, e o rămânere speranțată să găzduiască ochii din îngăduirea viitorului în zori de ziuă de oameni, mirându-mă de încă ființă respir a întrebare Doamne, până când în pădurea de cruci să-mi spânzur sărutul