Ștefan Petrea

Sărutul tău e toxic pentru vorbe În respirări oprite, fără *când* Tot așteptând Divinul să-mi aprobe O șoaptă-n suburbia unui gând. De păsări nu-s aeriforme robe Și doar un corb e în văzduh

În lipsă de-adevăr să n-ai regrete, Minciunii existența ta tu dă-i Prin sânge să îți fie inimi bete De vinul care curge în odăi. Retras în piele pură de orbete Spuneam minuni de umbră-n ochii

În ou de timp e miez de crizanteme, E un târziu neliniștii de toamnă Zăpezi veni-vor iernii ce condamnă Pe om de alb în glie a se teme. Și rezemată-n mândra-ți Coasă doamnă Vei împila în carne

în amfora văzduhului aerul o toxicitate de apă, ploaie cu pletele până la tină, în odaie noi luam un mic-dejun de săruturi sub soarele astupat de nori, cafeaua gâlgâia în oală, ochiul ei negru ne

Nu mă frământ cu lucruri serioase, La minte am redevenit copil Chiar dacă-n ani târziul îmi miroase A vag sicriu ce-n țintirim împil. Mai ud tăcerile cu sânge-n oase, Ciolanele se varsă-n vis umil

în numele apei din ploaia zăvorâtă pe mare strig stelele-n val, a fi colosal de enigmă, de umbră a fi colosal eram un Adam și Eva strigându-ne carnea-n sărut și-o voce a lui Kamadeva ne apăra de

ne naștem către vinul cel de viață, în dans de labirint trăim spre moarte de amforă ca două-n stele toarte și-a existenței cupă-i de paiață. făcută-i soarta-n vise să ne poarte prin gândul amăgirea

Mă dor cuvintele-n scribal supliciu Ce se așază-n miezul unor clipe Stiloul însă-n foaie vrând să țipe Zidește un zadarnic edificiu. În ale nebuniei mele pripe Îmi strigă al tenebrelor indiciu, Am

Pe lume e sămânța cea de fleacuri Și existența toată este gândul În patima minciunilor avându-l, Se scurg de-a fi zadarnic zeci de veacuri. Și mii de cugetări și-așteaptă rândul, Mai beau un vin și

de stele-s flori pe-a cerului grădină, la gura sobei basmele le isc, să îmi ucidă doru-aștept să vină femeia cu priviri de vasilisc. petrec în noapte șoaptele-n lumină, în mine pasărea-și

Pătrund lumina care-n vis te naște, Te simt cum nălucești prin așternuturi, Deși e vremea pentru începuturi În piept cu pasăre cobor în moaște. Nu caut ale întrebării cnuturi Carnal pe tine

La tine sunt tăcerile cu toate Iar bezna se ivește peste om Și-a glăsui-ntunericul nu poate Materiei nici simplul ei atom. Tăcere dar nu liniște se-abate Pe al tău sânge,-albastru idiom - La

în piața dricului ce îmi apropii eu zarzavaturi de hârtie vând holbați ca după moarte-a sta ciclopii să-mi fie pe tarabă într-un gând. pe lira nării să m-așeze popii, pe cobze-n crame versul meu

Mai lasă umbra taina ca să-și lase Din steaua feicită în pridvor Iubiri să fie-n noapte, de mătase În inimile care-n miez te vor. Lumina care-n noapte te-mbătase Să soarbă din al liniștii

Erai cenușă, pasărea din mine Reamintindu-și flacăra și zborul, Țineam în văz luminilor soborul A-ți haiduci în codru vag hermine. Cu zarea ta îmi aduceai și dorul Păstrându-mă-n lăuntrul

sămânță de-ntuneric încolțește, minciuna-i leacul morbului de trai, ieșeai din tine nopților în clește și-n mine-n bezna fleacului intrai. pătând lumina ce o beau cerește paiață-n circul

în sfera unei stele cuvântul scris se-afundă de-n mâna ta stiloul ți-e așezat de soartă veni-vor oameni, alții, când șoapta-ți fi-va moartă să-ntindă peste veacuri ce-ai zis doar în secundă. a