Ștefan Petrea

Anișoarei îi plăceau mațele, îi plăcea să numere fluturii de acolo din sărut coborâți, înfrăgostiți adăstau la ea să le numere mațele infestate cu nimfe a nu fi diformi la căsătorie, pe retina

îmi pari asemenea cu o mușcată că Dumnezeu e cât îs trei cumetre; ne osândește plumbu-n termometre prin toată vremea asta nemișcată. dar vine danț de flacără în vetre om zace iar în clipa

în fructă viețuind, e timpul șarpe, mirajul de a fi ne adâncește cu duh închis în carne ca în clește, Amor ne iartă buzele sincarpe. acolo prunc al vorbei zămislește, șoptirea ni-i ca susurul

de pasăre tu porți vinovăție; îmi iau pilula ceea de răbdare când se întind spre mine mâini murdare și-aduc de demâncare vremii ție. destinul tău, femeie, e-o cedare ai doar cuvinte-n lene

sub spini de beznă încă peste zare încheie rost de gânduri înțeleptul și clipe către ziuă-i cântă pieptul și-n începuturi inima-i tresare. renașterii luminii i-i acceptul s-adoarmă sub o

Se întrebase uneori de ce e el el și nu altul... Poate că altul ar fi făcut treburile mai bine, să-i stea pălăria mai pe-o ureche, să vâneze căprioare mai femele în incinta codrului de urbe și

trăim singurătăți în lume, proprii cu stele ce ne dau grotești destine iar calea noastră plină e de spine și nu deschidem ochi precum ciclopii. te port pe ale inimii retine de al meu

sub zodie de frunză-n văz ca lava e plumb în aerul de toamnă-n toate și cum cafeaua cerului mai poate să ne îmbrățișeze cu otrava... iar duhul nostru în infern să-noate și în priviri să nu

țineai destine de iubiri în mână iar luna raze avânta în tină de pasărea de plumb e toamna plină ce cântec ruginiu în noi îngână. zidește-ți șezământ pe-a mea retină că noaptea e și ea

s-a zămislit din pântece de luturi iar demiurgul duh i-a dat în nară spre-a fi, în lumea ce-i imaginară și veselind cu nimfe-n așternuturi. adesea locuia în călimară având în intestine

Întâmplarea se producea la ore exacte, era Întâmplarea aceea ce nu provoca sunet el ședea în iubiri întâmplătoare la ore exacte, producea strigăt de șoaptă-n tăceri să aibă demâncare pe hârtie

spinări de gând ce cară-n beznă multe necunoscute existențiale se adâncesc pe la icoane ale acelor care stau să le asculte. și zornăind din cozi ce-s ideale ușor poeme grase să rezulte temuți

Se descuiase din Oul păsării de Luntre, avea la îndemână un caiet cu întrebări existențiale, uneori ploua în el Nefiindul doar spre a se îmbrăca apoi în haina Renașterii cauzal umbra, lumina era

și ești, la timp de joacă-n cimitire, în propria făptură adâncită mergând spre prunc, spre vremea fericită ce plouă colosal din amintire. în clipa-n plumb de doruri rătăcită icoană-n

pe chipul tău icoana-i agregare și tremură de plumbul tău asfaltul nu-ți pasă de îs eu ori de e altul acolo, în sfințiri a lumii, rare. se varsă întristări din tot înaltul și floarea

Se îmbătase cu vis, avea răni de somn pe spinare acolo-și ținea toate poverile dormirii exista Nicăieri, nimic nu amintea tragediile viitoare un etern Acum tern își spăla tălpile să meargă

și iar eram în piatra clipei rigă pe chip îți iar îmbrățișam seninul iar în cuvânt era deplin veninul cernelii ce în zori poeții strigă. dar iaduri nu-s de-adie-n piept suspinul pe-obraz

venirea ta e-aproape-o tragedie murind de dragul tău o clipă-n sferă pe chipul tău cel de icoană-i eră pe când pe drumuri timpuri reci adie. ești fructa care visul mi-o oferă și a

tăcerea s-a cuprins lichid cu șoapte din gura ta ies fluturi de rostire în mersul către sensuri și cinstire e întuneric și purces în noapte. iar tu ești a luminii povestire cum stai,

în ceasu-n care umbre-or să te nege vei da examen la singurătate... vei fi a timpului pe jumătate, a doua locuirii, să te-agrege. având de curățenii mâini pătate regină ești, dar nu-s la

în pliu al minții lacrima-i zidită de o gândesc un cântec o atinge și noaptea iarăși albul sens îl ninge iar vremea curge-n veac neobosită. îmi ești a ști,-nvelindu-te-n meninge și-a fi îmi

nu plânge-ndoliindu-mi hazuri rare clădind pe-obraz spre gură apeducte și nu rodi tristeții noastre fructe luând tenebrei fada apărare. secunde vin prin vremii oviducte să iasă Ou de

singurătăți tot vin pe-a minții glie, tămâia e un act de indecență, în liniștile tale-o excrescență mustind de Om rodind melancolie. în strigăt colosal de existență s-a mistuit ca-n foc

iar visul a crescut ca o tumoare pe partea dinspre-amurg a ființării în brațele divine-a renunțării, nu de Hristos, dând patimii culoare... s-a dus o veste din vileag al țării în haz eterna