ce departe sunt nopțile cu zăpadă

***
am citit cu placere. retin, ca deosebit>azi fiecare gram de vin
are o armată de impostori în soldă

”Ups!, s-a dilit Călin” va spune Dăncușul citind acest titlu, ”păi eu nu asta ziceam”.

Debutul poeziei este fulminant. Prima strofă e scrisă ca sub narcoză, de sub care doar scăpărări de gând mai izbucnesc în afară. Este însă doar un scurt remember, poate de aceea de așa mare efect, întrucât autorul ne proiectează rapid, odată cu strofa a doua, într-un prezent de apocalipsă interioară. În cele din urmă ”neîndurarea” devine un soi de virtute contrapusă unui ”veșmânt subțire” care parcă vine din nostalgia primelor versuri.

”Nu mai ninge în România” impregnează toată atmosfera creată până acolo și are ceva din monologurile sentențioase ale lui Marciello (Sean Penn) din ”It\'s All About Love” al lui Vinterberg, un om care, din cauza unei erori medicale, nu mai putea trăi decât zburând la nesfârșit cu avionul, până la ultimii bani, până nu mai aveau unde să aterizeze, căci prea ningea peste toată planeta în iunie.

Multam de citire. Caline, am vazut si eu filmul - a fost minunat.
Dancus

text placut, usor delirant.
de retinut:
``cadeau fulgi narcotici pe carnea noastra frageda``,
``limbile omenirii mi s-au insurubat in inima``.

In rest, toate bune!

Sunt atât de departe ca și zăpezile lui Villon, dar ele, totuși, există. Dacă nu există în realitate în România există cu siguranță în amintirile noastre ca și în acest poem plin de melancolie și mister. Îmi consolidează sentmentul că dincolo de nimicnicia timpului în care trăim, de fariseism și impostură, zăpezile din iernile de altădată au rămas dincolo de toate aparențețe, aceleași, pline de mister, descoperite de poeți într-un timp al iubirii. Faptul că mai există nostalgie consolidează speranța că dragostea adevărată nu ne va părăsi- niciodată.