Poezie
poem
2 min lectură·
Mediu
zilele astea am sufletul des
ca o bucată de lemn
și mă simt de parcă cineva îmi schimbă țiglele trupului
cu niște oglinzi mari
am mers mult
m-am tocit până la umeri
sunt ca o linie de orizont
pe care se văd fete morgane rotindu-se odată cu limbile ceasului
nimeni nu bate la ușa mea
toți o mângâie
fiecare om are niște arcuri în trup
pentru a tresări când ciocăne cineva
pe ale mele le folosesc pentru a mă putea ridica și
a te vizita în timp ce dorm în patul meu
simt că dacă vreau să îți zic ceva
trebuie să zic primului om ce îmi iese în cale
el să zică la următorul
următorul la cel de lângă el și tot așa până când
într-un târziu vorbele mele vor ajunge
bătrâne la tine
ar mai fi varianta unui porumbel călător
sau a unui avion care să intre în inima ta
cu viteza unui cuvânt
probabil că atunci
mi-ai răspunde printr-un cutremur de pământ
ce l-aș simți doar eu
știu că
dacă ies în oraș acum
/desigur prin crăpături de mână cu lumina/
l-aș pârjoli întocmai ca barbarii din istorie
așa că trag perdelele
strivesc becul între pleoape
îmi desfac pieptul pentru a proiecta în mijlocul camerei
un film cu tine tranformându-te în tine
și
pentru că timpul trece
vecinii vor începe să își dărâme pereții
pentru a face din casele lor un loc mare
să le dea senzația de olimp să nu se mai lovească
ei nu știu că sângele ce curge în urma loviturilor
seamănă cu un șir de firimituri dacă îl vezi din postură de înger
prezența ta începe să se simtă așa
ca o capcană pentru animalele din mine
sau
ca o dimineață după trei zile de noapte
restul se poate împacheta și pune în valize
074900
0
acuratețe și colorit blând, coerență și un sensibil cu accente bine redate
salut