apocaliptică

Un pet căzut. Un cer implorat. O așteptare. O chemare.
Din inima cu două brațe ce ne doare.
Din doi plămâni cu patru vene. Înc-o dușcă de furnale.
Se iscă un vârtej, ne ia din loc. Iubirea dă târcoale.

Mi-am permis să dezvot puțin acest poem de dragoste. Spus de tine altfel decât suntem obișnuiți. Cu toată impresia unui deja vu, deja vecu, a unei apocalipse care pune capăt cunoașterii de-aici, îndosariază existențele, face din viața aceasta muzeu în aer liber, însă peste ea conturează adevărata Lume lucrătoare, a celor vii, a lui Dumnezeu.

Mereu sensibil! Ai mai scris tu despre momente apocaliptice, îmi amintesc și acum de păpușa aceea dezmembrată. Și aici este dichotomia natural/fabricat, real/\"real\".

un final ușor ironic, peste toată starea aceasta de dincolo, plutind în puritate.
strofa din mijloc mi-a plăcut cel mai mult. creează și o imagine \"ca de la cer la pământ\".

sensibil, Ștefan!

Ottilia Ardeleanu

: monica, ma bucura mult cand cei care mai citesc poeziile mele isi mai aduc aminte anumite poezii. chiar este ceva placut.
ottilia, ironia ma cam urmareste in ultimile poezii.
multumesc de citire.