Stanica Ilie Viorel

tu faci parte din vreo bandă?

ești cu mascații?

după cum văd, se lasă și cu răni în cartierul tău, altfel, de ce pansament, plasturi etc.

ban da, dar banul n-aduce fericirea/ felicitările

cred că-i mai subtil de atât colegul Silvestru, dar să-l ispitim, poate îl atragem în capcană:)

și umilă recunoaștere, a ce ne-am fi dorit să fie semnul nostru pe traseul muritorilor, dacă am fi fost lăsați să scriem două rânduri în cartea destinului

știe El, editorul, ce să pună în vânzare.

mi-a plăcut și asta:

Sâmbăta morților

anul acesta s-au trezit devreme
căci iarna a fost mai blândă
şi stau pe marginea gropii
ca în nişte tranşee gata să iasă
prin vârfurile tăioase ale firelor de iarbă
la fel cum odinioară flăcăi
la sunetul gornistului să pornească atacul
în sfârşit se aude chemarea clopotarului
se pornesc nevăzuţi din toate colţurile cimitirului
fiecare primenit şi gătit de sărbătoare
să-şi primească ca pe-un tort aniversar
coliva iubirii recunoştiinţei şi a neuitării
frumos aşezată pe ciobul de lut
al cine ştie cărui strămoş
în coşuleţul din nuiele ce miroase a zăvoi
pe acelaşi ştergar brodat în borangic
de pe care mâncase la plug ori la coasă

coş lângă coş lumânare lângă lumânare
au umplut până la refuz biserica
dar sunt abătuţi şi parcă lăcrimează
sigur nu de la fumul de tămâie
degeaba încearcă preotul să-i înveselească
anunţând că învierea e mai aproape
privesc chiorâş spre coliva aceea patrată
deasupra căreia este ornată o hartă ciuntită
trei laturi colorate în roşu galben şi albastru
întrigă a patra latură mozaicată-n alb
fără a scoate-o vorbuliţă fiecare gândeşte trist
nu ştiu la cine dar romania viilor s-a predat

duminică liniștită

și-apoi, vom vedea ce o mai fi

banda izolatoare

se dezvoltă conversația

asta cu de bună voie și nesilit de nimeni, o priveam ca o accentuare (un fel de enumerare, ca să nu existe vreo confuzie), dar acu’ o “prind” și ca pleonasm

uite așa, acum zâmbesc

spor!

un pleonasm

“ împăcați-vă” este îndemnul
“între voi” este calea, procedura. fără a apela la un mediator.
ceva de genul împăcați-vă cum credeți de cuviință, găsiți calea între voi, singuri.

ce mi-a plăcut foarte mult
aproape că sunt invidios pentru versul ăsta
“ pe sus se-aleargă spre dimensiunea patru”

și asta: “ doar viciul morţii leneş îl găsim”

despre tot?

cele două versuri sunt mult peste.

concluzia: îmi place.

ai găsit, printre cele rânduite de sărbătoare, de tradiții, șan ca laptele să fie doar adormit
și, din izvor (despre care s-ar spune că acsecat) ascuns, se vor trezi sentimentele, până la închipuirile toate închipuite

îmi scapă anumite propuneri din lipsă de cunoaștere, dar pot intui

o să mă documentez ce-i cu idolii lui nice

bună metafora și întreagă

aici m-ai prins:)

d’asta îmi plac artiștii- fac ei cumva și pun un fir de nisip pe ce a lăsat făcătorul neterminat (cred că din joacă a lăsat și omului rost să devină)

încât (chiar dacă imaginea de bază este construită pe fundal care nu inspiră tocmai curățenia) oferă o curată și plăcută descriere a simplității.
și călătoria, și multiculturalul, și trenul, și evadarea în vis
toate sunt atât de frumos așezate încât pot bănui că este premeditat îndemnul total, dar mai ales concluzia (urarea) finală

cu Regio nu mă împac. probabil se dorește accentuarea ideii de vagon comun, dar ea s-ar subînțelege și fără Regio. și trenul de clasă superioară are un vagon (chiar unul singur) “la comun”

citit cu plăcere

pe aici?
El umblă după zbârciogi, ciuciuleți n-are cum să mai pună-n coș, i-am adunat pe toți.

d’aia am și răspuns în locul lui (am observat că invitația era pentru el) ca să fie gâlceavă

ciupercăreală să fie!

să-ți de el umbrelă!
eu îmi iau ciciuleții și pun de o tocană

off… ai pus acolo, în paranteză, maxima îndoială
și uite așa, iar câștigă tipul care a zis că totul e relativ

în teoria mea (posibil rămasă în subconștient, de pe undeva, dar am pronunțat cândva această teorie)
tot ceea ce este absolut , demonstrabil, este spațiul

bineînțeles, în registru cu nuanțe diferite de ceea ce spui în poem

îmi place alinarea (cred că este esența ideii) “nu-ți fie teamă”, că doar nu o fi foc, spui
fiind simplu, dar în ființare, nu paralel cu aceasta, orice ai fi, nu-ți fie teamă (revin, paranteza aia contrazice totul, psihologic nu poți propune cuiva să nu aibă teamă, dar să-i lași în față o avertizare)

îmi place pentru că este un text care nu îmbracă haina anostului, până la proba contrarie :)- asta-i provocare “retorică”:)

ciuciulete

umblă o vorbă

potrivit este “când începe să se nască lumina”, dacă învie, se presupune că a murit (poate fi și moartea văzută ca un stadiu latent), dar semnificația ciclului, îmi pare, că este mai bine prezentată prin naștere. mai ales că acel “târziu” nu se referă la deșărtăciune, ci la sensul parcursului, în timp.

“era goală”, mult prea generală expresia. ar trebui însoțită de un indiciu. dincolo de gaura cheii era ceva gol (ce anume?), gaura cheii era goală ( adică gaura cheii este văzută ca și curiozitate? înțelegere? și sunt goale? adică s-a ajuns acolo, în acel târziu, unde nu mai suntem dispuși?)
mormântul, aș renunța la cuvânt, lăsând să se subânțeleagă călătoria. mormântul este loc pentru trupul material, ori aici propui mai mult de atât “cine îmi va deschide mâine ușa dacă m-am închis pe interior?”
pot fi închis pe interior și ca o resemnare, renunțare, din pricină de prea târziu. pot fi găsit în rândurile din interiorul unei cărți, eu fiind dus…

https://corbalb.blogspot.com/2013/02/in-cercuri-de-amintiri-4.html?m=0

era un acronim
ceva de genul Regia Autonomă de Transport Auto

pe autobuze era inscripționat RATA și oamenii au obișnuit să îi spună așa

este și parte a vieții mele RATA, pe care am așteptat-o de atâtea ori în gara la Roșiori de Vede
călătorind până în satul bunicilor, după un lung drum cu trenul, venind de la Hunedoara

am scris pe undeva povestea

care îndeplinește condițiile:

toboșar
i se mai spune bășică cu picior de barză, sau
ciuperca măgarului

dud

pe aici, i se spune

frăgar

am visat?
partea asta ai adăugat-o?

“Așa că gândiți-vă bine
dacă nu mai reușiți nimic
nici pe pat, nici pe jos, nici în hamac,
lăsați-l doar pe Tudor Arghezi
pe drumurile senectuții versuri să scrie,
scrisul de Poezie
nu este pentru andropauza, menopauza
celor ce au știut să iubească
altădată în toată regula —
poezia e războiul dintre femei și bărbați,
ca lupta dintre ucraineni și ruși

Marea enigmă
e,
mai persistă
dacă va mai înceta vreodată și ura,
și iubirea dintre ei, poeți și poete,
au dat atâtea roade culturale
și... militare

Îmi amintesc ce spunea
partenerul poetic al lui Gellu Naum —
Virgil Teodorescu, într-un favorabil context
fiind amândoi admirați
în deceniul al cincilea din secolul XX
chiar de André Breton
despre o dialectică boemă de neevitat,
marea relație a diferențierii
dihotomice

Felul scrisului femeii
diferă clar
de cel
al oricărui bărbat
îndeosebi în transa
artistică ori sexuală —
lipsesc monedele
răsplătirii
creației,
lipsesc forinți,
lipsesc ludovici

Femeia scrie cu tot Pământul ei de sădit,
pe când bărbatul, de-al naibii, ori înscrie
prin scrisul cu cerul nopții,
fie doar se preface a fi acaparat,
așteptând clipa de grațiere artistică
în prezent ca un alienat mintal — după eșec
va învăța ce-i cu discursul novator,
cu forma lirică, de invidiat”