Stanica Ilie Viorel

este simbolul renașterii

în sensul interpretării pe care am prezentat-o nimic nu este pus la întâmplare în acest poem
nu sunt vorbe goale
e o construcție care merită apreciere

am vrut să mă abțin, o vreme, de la scoate în evidență vreun text cu steluță
până îmi luam nota de trecere de la corigență

acum mi-am amintit că atunci când mi s-a acordat nivelul am spus că nu am pricepere pentru un astfel de nivel, ci că, altceva decât comentarii sincere nu pot oferi

mi s-a spus de către Bogdan că pentru asta mi s-a acordat nivelul

deci, cu sinceritate, înainte!

Felicitări, Ștefan!

Pe-afară-i noapte, tremură şi-atomul,—— la început a fost întuneric, atomul tremurând e elementul primar
Pe geamuri intră bezna şi mă sperii...
S-a dus şi cina sub cortina serii
Şi mult îmi vine a culege Pomul——— eul capătă conștiința de sine și vrea să culeagă din pomul cunoașterii

Al stelelor veşmânt de frici îl perii
Curat să îl îmbrace-n basme omul
Adânc în mine ce-şi zideşte domul
Spre-a-mpărăţi de feerii imperii.——— a făcut-o! dă interpretare cu propria conștiință, de om; biserica cea mare se zidește în sine cu o misiune bine definită: imperiilor să le ofere feerii


Să uit tenebra, sus, în frig de Dochii
Arunc al existenţei mele strai
Să pot domni în cer, încet, cu ochii.——— alege ca de 1 martie (înțeleg că atunci e baba Dochia) să dezbrace straiul omenesc, să uite întunecatul drum al existenței umane, să revină la existența spirituală

Femeie, uneori te întâmplai
Şi după coastă scotoceam sub rochii,
Nocturn mă tem dar coborât e rai.—— lasă bilet femeii, drept destăinuire a ceea ce a însemnat femeia în viața sa; se teme noaptea (încă de păcatul/ispita ce-l încearcă), “dar coborât e rai”—— are divinul în sine, nu mai poate cădea în păcat

le interpretez în sensul de “lamă”/“tăios”
emoționant poemul tău

plăcut

am ezitat să las semn când am citit, mai devreme, textul
că prea mă ducea gândul la un poem al Ottiliei, dar mi-am dat seama
că nu suntem în poza aia, așa că las semn

protestul vulgar al durerilor
oftatul de lumină

și mângâierea în alb negru, dureroasă
așa cum ai descris-o (parcă și văd palmele alea)

mi-a plăcut

“se urcă iar pe plută”
cred că “mă urc iar…”

mi-a oferit exact starea de bine pe care ai descris-o cu
atât de puține cuvinte

se putea fredona ceva de prin zonă dacă tot ai spurcat copii astfel:)

legătura cu titlul am prins-o de la felul cum pluteai, nu de la ce fredonai

plăcut

“Drumul ăsta duce în iad. Comerț cu substanțe interzise.”

partea asta m-a încurcat rău
cu ea acolo, finalul pare să nu fie în legătură cu ideea construită interesant

bine… mie mi-a trebuit să dezleg și enigma introducerii cu ceea ce a urmat
adică nu găseam sensul acesteia
apoi am cam văzut textul din text, din final

dar la partea aia, citată mai sus, tot aș renunța
nu doar că face un hop(!) dar și constrânge

uitasem
a trebuit să aflu din dex ce e ataraxia (aflând ce e, mi-a revenit de printr-un sertar, era acolo, dar uitată)

acum, ar fi de zis și de ce femeia în toată povestea? de ce nu bărbatul?

eu zic că este un compliment
dacă aș fi femeie (probabil mi se va spune “bine că nu ești”) m-ar fi deranjat dacă nu era femeia acolo

poarca care se porcise
până și suferința s-a porcizat în final

mi s-au porcurizat și cuvintele

lecturat cu plăcere

mulțumesc și să ne citim sănătoși și tineri mereu, măcar o altă dimineață și o altă seară, cât să fi fost prima seară și prima dimineață.

se poate greși

dacă nu era George atât de încruntat puteam să jur că virgulele alea au voie acolo
natural așa pare
mi-a trebuit ceva timp nu ca să aflu că este o regulă impusă, ci de ce…
se pare că acea pauză trebuie intuită de cititor și nu numai, trebuie și acceptată de cititor (acesta având libertatea reinterpretării)

la cei 52 de ani ai mei (în curând îi voi împlini) am învățat că
lecțiile se primesc și se oferă cu blândețe:)

nu am eul în colivie
și am mai învățat și eu cum e cu virgula aia:)

ce-i drept, sunt și propoziții capcană (astea cu predicatul departe de subiect)

noi să fim sănătoși!

tulpina ei uscată și se feliază ca niște pene de lemn și e prietenă cu apa

răspuns, care îmi vine în minte, ar fi papura

în unele zone s-ar putea pune scoarță de copac
dar, aș avea de făcut o precizare, se punea pentru a sta apa în ele, până se umfla lemnul, ceea ce nu presupune că se reparau

nici un butoi pentru lichide nu se repară prin adăugarea unui element între doage (cel mult un compromis de moment), doagele se înlocuiesc cu unele noi

am mai văzut și butoaie la care se folosea smoală, îmi imaginez că s-ar fi putut pune și amestec de făină, cenușă și apă, din acest amestec rezulta un fel de pastă (așa se făcea la alambic, de câte ori se arunca boască- resturile rămase în cazan după fierbere), aș gândi și la lut, dacă aveau în zonă pământ lutos

cine știe ce altceva se mai punea prin diferite zone

acolo unde erau în apropiere ape, se puneau butoaiele în locurile mai adânci și se lăsau să se umfle, caz în care între doage nu se mai punea ceva

având în vedere că era câte o fântână ici, colo, apa era prețioasă, greu de cărat
d’aia se găseau soluții de acest gen

probabil, în unele zone se punea cânepă bătută, câlți, dar bunicul meu așa făcea, punea frunze de pe știuletele porumbului, ales cu grijă, din timp, pus sub șopru, la umbră

frunze uscate de porumb, de pe știuletele porumbului

se băgau toamna între doage ca să se astupe distanțele dintre acestea, să nu curgă apa din ele, pusă acolo să se umfle lemnul

am participat la așa ceva

Se greşeşte în tipărituri?

Adesea, chiar şi la case mari, ceea ce nu scuză încălcarea normei. Exemplele care urmează sunt extrase din lucrări cu caracter filologic: „/…/ un oarecare G. C. U., scrie câteva foiletoane critice /…/” (Academia R.S.R., Academia de Știinţe Sociale şi Politice a R.S.R., Istoria literaturii române, vol. III, Epoca marilor clasici, Buc., Editura Academiei R.S.R., 1973, p. 934); „Interesul deosebit manifestat de toţi cei ce studiază limba română – profesori, oameni de cultură, studenţi, elevi – care se adresează cu încredere Gramaticii Academiei, a făcut necesară editarea unui nou tiraj al acestei cărţi” (Academia R.S.R., Gramatica limbii române, vol. I, Buc., Editura Academiei R.S.R., 1966, p. 2). În acest al doilea caz, subiectul (Interesul), urmat de un lung şir de explicaţii, a pierdut legătura cu predicatul (a făcut), pe care autorul a simţit nevoia de a-l „păzi” de intruşi prin virgulă. E posibil ca acelaşi autor să fi fost convins că la o asemenea distanţă a fost pusă o virgulă, iar el are obligaţia de a închide pasajul cu perechea ei. Greşeala rămâne totuşi, pentru că trebuia să verifice existenţa acelei prime virgule. (Aceasta se impunea înaintea lui care.)

Nevinovata retorică

Am fost întrebaţi, candid: „Regula se aplică şi între predicat şi subiect?” Răspunsul e evident, cu amendamentul că solicită un plus de concentrare din partea autorului. Iată un exemplu de încălcare a acestei recomandări: „Are loc la Bucureşti, premiera piesei /…/” (Literatura română. Dicţionar cronologic, Buc., Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 466). Chiar dacă predicatul are forma unei locuţiuni verbale (are loc), iar până la subiect (premiera) ne „împiedicăm” de o explicaţie (de altminteri, necesară), virgula rămâne cu nuanţa din titlu. Ioan Dănilă

sursa: https://www.desteptarea.ro/cea-mai-neagra-virgula-intre-subiect-si-predicat/


nu că aș căuta scuze, dar e mai ușor să dai corigențe astfel:)

am citit, am analizat, am corectat

mulțumesc și scuze (nu doar ție scuzele, în general, tuturor cititorilor, dar ție în special)

“Nimic din ce a fost, nu va ajunge
Și nici o dimineață, nu va fi seară.
Timpul nu stă pe loc, ci curge
Ca pe-o lumânare, un strop de ceară.”

pentru ca ceilalți să înțeleagă, las aici forma inițială (cred că așa este fair)

dar nu-i nici un deranj
din contră

având în vedere reacția ta, chiar mă voi documenta să înțeleg dacă chiar este impardonabil/ neacceptabil acea formă

poți să mă ignori, dacă asta dorești, dar nu sunt un ignorant de fel

numai nu te supăra:)

mulțumesc

da, este loc de multe, multe interpretări pe această temă

chiar am dorit ca partea asta:
“ din pântecul neantului,
în pântecul mamei,
în pântecul vieții,
în pântecul morții;
mereu părăsim,
mereu părăsiți.”
să o completez.

erau adăugate acolo mai multe treceri, apoi am șters, considerând că tot ceea ce ar mai fi intermediar (copilăria, tinerețea, maturitatea, răul, binele, caracterul indivudul etc.) ar produce o capcană a necuprinderii întregului; să acopere cititorul cu tot ceea ce poate observa.

mulțumesc pentru semn

o dimineață (dimineața singulară, unica…)

altfel, opiniile voastre (mai ales!… referindu-mă la competențe) importante pentru mine și, probabil, pentru mulți

am reflectat și la observația cu virgula dintre subiect și predicat… textul îl văd în acest fel (n-aș dori să pară că copiez opinia lui Dragoș), dar chiar așa este, rupere de ritm.

chiar mi-am amintit momentul acela și la ce am reflectat atunci

cu mulțumiri George

Dragoș, ție ți-am mulțumit. Cum susții recomandarea făcută este trebușoara ta:))

PS: oricum, nu mă umflu în pene cu acest text, dar mi-e drag. Mai ales că întâmplarea a făcut să mi-l reamintesc. Bun, rău, l-am trezit:)

prin comentariul tău mi-ai reamintit ce am gândit când am scris asta.
incredibil!

da, chiar asta era ideea, mă gândeam că de fapt seara este începutul.

hmmm, ciudat… plăcut!


mulțumesc

(nici nu l-am găsit printre schițele mele, chiar era uitat acest text)