Stanica Ilie Viorel

jucăușă a unei stări de bună dispoziție, dar nu văd a fi un pamflet
din ce observ este un sonet cu versuri ca un fel de straie când strâmte,
când largi (mă refer la lungimea versurilor, inconstantă), dar cu un ritm
care e acolo, recitabil
un poem umoristic, plăcut


spor!

apa

m-ai întrebat cândva ce vârstă am
și ne-am aflat de-o vârstă
probabil că am și copilărit pe același model al vremurilor
altfel, nu aș ști să explic cum de, mai mereu, rezonezi la
aceste “peisaje” care chiar vin prin timp, din acele vremuri

mulțam!

mă bucură faptul că textul, gândurile, ți-au oferit
ocazia de a reflecta la aspectele precizate în comentariu

în interpretarea mea, am plecat de la premisa că iubirea și iertarea
“…sunt esența conștiințelor, sunt sădite în fiecare.”
fiind sădite, în timpul existenței, omul n-ar trebui să facă un scop din asta, ci doar să le ofere
posibilitatea să încolțească.
să-și vadă de bucuria de a trăi, căci atunci iubirea și iertarea vor încolți

mulțumesc!

“te întrebi al cîtelea zerou ești după virgulă în ecuația lor și totuși contezi
că și soarele a răsărit de atîtea ori pentru tine. că zăpada a apărut
apoi s-a topit pentru tine, că prietenii se gîndesc cînd văd un morcov
la un om se zăpadă, nu la o ciorbă.

ești special, o ciorbă de pește făcută platonician din ideea de pește
dar ești aici, cu o felie de pîine pe post de covor zburător cu două viteze
dacă ai doi cartofi arhitectul spune că omul de zăpadă e complet.”

probabil că vrei ca partea asta să fie o descriere a eu-lui, dar nu prind
legătura cu ceea ce urmează
aș fi vrut chiar să continui ideea, eram prins în această propunere de arhitectură
umană, de construcție comparativă a ceea ce se vede si ele în raport cu ceea ce
ar putea fi văzut

există acel om de zăpadă care intervine ca punte de legătură,
pe de o parte construit vizual ca o suficiență în ochii celorlalți, numa bun de expoziție
pe de altă parte, construit să fie atât de fragil în fața iubirii, rezistând topirii din dragoste
indiferent de suferințe,
dar, îmi pare că cele două părți ale textului ar rezista una fără alta, cu un plus pentru partea a doua care
cam spune tot ce ar fi de spus, cu un minus pentru prima parte care ar mai fi avut loc
de cuvinte

spor!

urechelnița

particule

avocați :)

câini

mă gândesc la câinii de aport, la vânătoare
pot fi dresați să aducă corespondența și pot fi
animatori în concursuri

din măgar cu stea roșie și galbenă pe frunte
a devenit un cal ce-și poartă mândru steaua lui

ochi

am citit de câteva ori liniuțele alea
nu am reușit să “prind” din baltă vreun pește:)

căutăm, căutăm

ca pescarii

cu lacrimi în ochi

dar nu te lăsăm baltă

ai mai sugerat asta și am ținut cont de sugestia/ sfatul tău
am reîncadrat câteva, pe unele le-am lăsat la personale,
voi încerca să revăd textele și să le reîncadrez, dar sunt multe și
chiar nu le-aș trece la poezie fără să le analizez

oricum, mulțumesc pentru încurajare, pentru mine înseamnă mult
totuși, prefer să rămân modest și să mă bucur dacă vreun text trece
pur și simplu, trece
oricât de prostesc pare, mă bucur ca un prostuț când “măgarul” meu
este de fapt un cal :)

ca lipsa mea de cunoaștere mă pune în această situație de nesiguranță
aproape că mi-a fost greu să postez acest text, reținerea venind de la faptul
că n-aș fi pariat pe el
dar mi-am zis “fie ce o fi, îl trec la personale și gata!
dacă nu pentru inimile din pahare, ori noaptea care mușcă din zi,
măcar pentru alergatul ăla după apus…”

dar să fie apreciat într-atât, nu gândeam, nici pe departe

mă bucură să aflu asta

mulțumesc, Bogdan!

nu mai departe, ieri, am întâlnit spectacolul pe care
l-ai surprins atât de frumos și inspirat în cuvinte, în versuri

chiar am vrut să mă aplec să iau și eu vreo zece, să le pun în vitrină

frumos!

este această poezie alături de pictura ei
aproape că devine un voal de mătase peste acea
amforă, iar apoi, așa acoperită, ai putea jura că sub
mătase este chiar o femeie

oricum, să cânți femeie despre femeie atât de inspirat,
când (parcă) monopolul cântării femeii era în mâna bărbaților
arată nu doar talent ci și o maturitate pe care ai atins-o în
vers, în cuvinte, în sensuri

frumos!

citind astăzi regulamentul, mai mult pentru că am acest reflex să
înțeleg rigorile, reflex sau defect cauzat(e) de latura profesională,
și nicidecum de dragul polemicilor,
am înțeles că (dacă am citit atent, eram într-o mașină) că sunt criticabile
susținerile permanente, constante etc.
cred cu tărie că opinia ta este una asumată, sinceră, detașată, dar m-aș
mulțumi cu o simplă părere, fă stea, astfel încât relația noastră (pur întâmplătoare) de pe
acest site, să nu fie perturbată de vreo interpretare greșită
***
despre text, mi s-a mai spus că sunt optzecist, m-ar onora să pot fi
poate că așa se exprimau pe atunci, iar eu am rămas tributar acestui stil
dar îmi place așa! pentru că așa sunt…

mulțumesc și te rog să iei în considerare sugestia mea ca pe o rugăminte
sper să nu te deranjeze în nici un fel această rugăminte

foarte probabil ai trecut pe lângă răspuns

posibil ca soluția să fie

porumbeii

că bine ai spus, la concursuri ar putea fi interpretat că împart scrisori
de obicei concursurile cu porumbeii cam asta presupun, să ducă bilețelul la destinație,

sunt însoțiți

când beau apă, stolurile se așează pe maluri și de o parte și de alta

vorba ta, vedem:)

pe calea vieții îl purtăm în noi
multe cuvinte frumoase are limba noastră
special este și cuvântul “dor”

ai reușit să mă conduci, delicat, într-un ritm plăcut al recitării
pe calea dorului
de la copilărie, devreme, până la vremea la care nostalgiile, uneori,
chiar ne aduc acea senzație de nod în gât

frumos!

o poezie “ghiftuită”

rețin partea liberă, nesufocată de “prea mult”

“acolo unde nu e somnul
din spatele umbrei privesc colţii nepiliţi ai iubirii
spre tine reinventându-mă în clipa aceea
de vărsare a oaselor,
tăcerile mi s-au pătat de fructul ochilor tăi

palmele mele strigau întomnate
atins-am preludiul frunzei juvenile
…
cu un dinte de mestecat măruntaie de stihuri
atârnând de o secundă
ţinerea lacrimilor tale mi-a învrăjbit toate culorile
cerul s-a subţiat pe atât
că nici un curcubeu nu mai trece
doar ochii tăi încolţiţi în privirea-mi
privesc din spatele ochilor mei
curgerea lumii“

poate că mi se pare, dar din ceea ce am selectat prind cu plăcere
propunerea (probabil se poate îmbunătății fragmentul ales, ținând cont că
l-am “dezlipit” de ceea ce tu ai considerat util să fie, iar mie mi s-a părut balast)

altfel, dă cu un ușor plus

mă bucur să văd că încerci și alt gen decât cel cu care ne obișnuisei

spor!