o piedică în calea uitării

de unde priveam pământul pătrundea apele până la orizont părea un drum către capătul lumii mi-am sprijinit genunchiul și-am apăsat să îmi rămână gustul locului în durerea pe care o simțeam până în os ori chiar mai adânc într-un gest al prețuirii pentru ceea ce-a fost piedică în calea uitării am închis ochii să revăd tot ce am petrecut pietre nu am întors ramuri nu am rupt n-am scrijelit pe stâncă... în urma mea fiecare pas era înghițit de următorul ce dezamăgire pământul acela pe care l-am văzut era doar o insulă în depărtare priveam de pe mal către ea cum stătea lipită pe acel orizont și-mi părea un capăt de drum al apelor care îmi udau tălpile afundate în nisip unde am rămas să-mi prindă rădăcini gustul cuibărit în oase