eșarfa albastră

stă la picioarele tale sărutându-ți tălpile ți se arată ca și când acolo, în zare, ar fi toată, dar nu-i decât închipuirea din cântecul poeților acompaniată de o frumusețe plină de magie în ea se pierde orice privitor, crezând că acolo, unde orizontul își lipește obrazul de obrazul ei, este locul în care soarele se joacă de-a v-ați-ascunselea are finețea ei atunci când liniștea o poartă în pântece și este de-o sinceritate ademenitoare ea nu te îmbrățișează cu umbre și mucegai, te alintă pisicește până când și-aduce aminte cât este flămândă este lipsită de pudoare, se poartă dezbrăcată se iubește cu cerul atunci când norii se ploaie și își scutură pletele unduitoare prin vântul care o răscolește-n rafale