vis amputat

dezvelit este acest colț de pământ unde au rămas urmele pașilor trebuie doar să închid ochii, să am un gând întreg ar fi de ajuns să văd pașii din care răsare umbra, mai întâi o siluetă gri, apoi tot mai aproape, ești tu dezvelit ca un mormânt părăsit pe lângă care fiecare trecător aruncă o privire și atât, doar eu mă întreb dacă ce a fost o fi rămas îngropat pe undeva, fără semn în cruce de lemn, piatră, ori altceva și un ultim gând e că semnul nostru l-am împletit din flori de sânziene, s-au ofilit, s-au uscat, au putrezit dezvelit ca o albie secată unde mă așez tăcut lângă o piatră s-ascult povestea, închid ochii și prind firul de râu care spală curat gleznele fecioarelor doar îmi închipui că sunt stropul de apă lepădat de sine pe genunchiul tău, dacă nu mi-ar fi rămas visarea tot râul, cu pietre cu tot, ar fi fost un hău dezvelit ca o inimă fără torace o privesc cum pulsează ca și când fiecare zvâcnire ar cere să-i fie adusă alături inima pereche este departe acel atunci când prindeam la pieptul meu trupul tău plin de inima ta dezvelit, așa sunt, un gând frânt