loc uitat

cumplit e vântul când urlă a vuiet și tulbură cenușa rece care nu ar fi vrut să părăsească vatra n-ar fi vrut să se înalțe și-a cerului taină să o afle un strop de ploaie nu spală frunza grea de sub praful izgonit de copitele cailor sălbatici însetați ce vor să soarbă orizontul cenușiu departe de ochiul orb din fântâna seacă nici că ar putea să vadă corbii înțepeniți pe cumpăna ce-arată către unde ar vrea să fie fără să mai poarte de gât lanțul ruginit atârnă crucea drumurilor s-a șters pe locul unde uitarea este stăpână poate doar să citești semnele scrijelite-n scoarța stejarului secular poți să mai afli ori poate din tine să ieși ca un copil bătrân să mai primești o dată adiere de vânt lin ce prinde-n jocul lui jarul și-l mână și-l preschimbă-n stele apoi să mai sorbi din izvorul ascuns sub piatra din trup de fântână