descompunere

nu nu are cum să mă roadă carnea mea e lepădată demult și oasele s-au topit stăteam la masă împreună și ne priveam pe furiș ca doi naufragiați gândind la care pe care eu mușcam din el când avea pleoapele căzute nu știam că tocmai ce mușcase din mine și doar își făcea siesta așa ne-am trezit sub un soare plăpând ținându-ne de mâini pe un mal nici nu mai deosebeam e mâna lui e trupul meu… cred c-a fost dus de vânt într-o noapte ori și-a căutat altă cale alt călător nu-i mai auzeam oftatul care era al meu dar mi-l imita ca să știu că-i acolo nu auzeam nimic și nimic nu vedeam doar un gând mă făcea să cred că sunt gândul că m-ar putea lua prin surprindere și m-ar mușca d’aia m-am lepădat de carne d’aia m-am topit de oase ca să atârn și atârn și caut să-l găsesc de foame