scrisoare de la marginea lumii

în felul meu vă las scris că dincolo nu-i eternitatea eternitatea se află până la penultimul pas acolo unde te așezi pe o margine de lume lași picioarele să atârne în neant știind că următorul pas îl vei urma când va fi să fie nespus, orice individ, chiar și numai din prisma inconștientă a genei sale, își dorește eternitatea dar pentru că aceasta nu poate fi percepută sub o formă sau alta este deslușită în forma sa iluzorie iluzia eternității mele este însăși viața mea, căci înainte de aceasta, sau după aceasta, nimic n-a contribuit și nimic nu va mai contribui la împlinirea eternității mele și cum ar putea deveni viața mea, cea atât de limitată, eternitatea mea? prin simpla recunoaștere și cunoaștere a prezenței mele pe această lume de către ceilalți astfel încât, în conștiința acestora, existența mea să se păstreze și după ce voi face ultimul pas, dar, mai ales, cât nu doar amintirea mea va dăinui, ci cât timp amintirile mele vor putea dăinui în conștiința celorlalți de aceea scriu această scrisoare în care voi lăsa scrise niște rânduri pe care unii le vor numi poezie, alții gânduri estetic sau nu, important sau banal, nici nu contează voi începe cu începutul dar care este acesta? să fie prima amintire sau amintirea… atârnă picioarele în neant, se prind rădăcini dincolo privesc peste umăr și văd cum eternitatea mea a obosit pe foaia goală scriu: să vă spun despre mine…