inimă de om, suflet de câine

iadul coboară pe pământ atunci când vrea el cât să închidă o clipă în veșnicie apoi se ridică până la cer de unde se aruncă în străfundurile universului cale lungă... ai crede că e poezie avea vara aceea ziua ei de foc și noi parte de scaldă și rost de bucurie până când, până când omului care căuta iadul i-a venit gândul și nevoia să-și omoare câinele; nu l-a omorât cu o lovitură ori, ca un laș, otrăvindu-l la scaldă, în apele care pe noi ne înviorau, omul despuiat de Dumnezeu, ars de iad își îneca câinele, îl omora încet, ca și când fiecare clipă trebuia să fie gustată pe îndelete așa cum îi place morții încet cât să nu uit, cât să imi amintesc peste decenii, cât diavolul să simtă bucuria chinului; îl scufunda iar și iar și iar cât să nu moară, dar nici să trăiască am închis ochii imaginând alt timp, alt loc, alt râu, dar apele îmi pătrundeau în trup, îmi izvorau sub pleoape; știam, câinele împingea malul de dincolo de moarte știam, câinele acela a iubit omul, nu voia să-l părăsească, d’aia s-a lăsat mort cu greu, cât să-i placă sufletului pierdut, ars, aici pe pământ, de focurile iadului