iluzia de a fi

cât din ceea ce suntem este iluzie, cât ne reprezintă? dacă reacția noastră este una influențată de stările pe care le-am trăit, fără să aibă legătură cu momentul în sine, suntem noi, ne reprezintă, sau suntem doar expresii ale tulburărilor ființei din noi? este omul, în felul său, animalul cel mai crud, ori este animalul cel mai inadaptat? inadaptarea nu este despre origini, despre instincte, ori despre tot ceea ce ne-am putea imagina natural, ca univers exterior. inadaptarea se referă la imposibilitatea propriei ființe de a reacționa în raport cu universul interior. acel infinit al uimirilor, dar mai ales al emoțiilor- fie ele pozitive sau negative; apăsarea lor poate sufoca ființa. ființa nu poate fi interpretată în lipsa existenței și drept urmare nici ființarea nu ar fi posibilă în lipsa acestora. dar, în ce fel poate determina existența ființarea? dacă privim un copac vom observa trunchiul, ramurile, frunzele, poate, un cuib de pasăre, o ramură ruptă, probabil muguri, flori sau fructe. percepție vizuală. dacă atingem copacul, vom simți cât de aspră este scoarța lui, adânciturile, mirosul, poate chiar și energia pe care acesta o emană. percepție tactilă și nu numai. dar în tot acest tablou, suntem! imaginația, viziunea, dorința, toate ne propun ceea ce vine din universul interior. aș face o paranteză. lângă casa mea este un teren nefolosit. acolo și-au găsit adăpost o cățelușă și cei șase căței ai săi. după o vreme au rămas cățelușa și doi căței. unul dintre ei sărea și mânca orice aruncam peste gard. și ce i s-ar fi cuvenit, dar și ceea ce aruncam cățelușei și celuilalt cățel. mârâia amenințător, fugind de la o bucată la alta, iar cățelușa, din spirit matern, se retrăgea și îi lăsa și porția ei. celălalt cățel se retrăgea din teamă. după o vreme, atât cățelușa cât și celălalt cățel au dispărut. a rămas Pablo, așa-i spunem. Pablo a crescut și latră la trecători, mai în joacă, mai instinctiv. dintre toți vecinii este unul care nu îl suportă. aruncă cu pietre, îl amenință cu moartea. ceilalți i-au vorbit și Pablo este prietenul lor. ce ne îndeamnă să reacționăm într-un fel sau altul? fie animal, fie om? dacă între animale nu putem vorbi de asumare, ci doar de instinct, în cazul omului se poate vorbi de alegere. au alegerile noastre un rol în existența noastră și deci, în felul de a ființa? ceea ce ne imaginăm este conform cu realitatea? este parte a ființei din noi? este felul nostru de a ființa sau este partea alterată din noi, acea parte care vizualizează strâmb, precum o constrângere cu care am făcut un compromis până când, în simbioză, am devenit inseparabili? delimitare- momentul în care ființa își controlează ființarea fără a deveni tributară nici universului exterior, dar (mai ales) nici celui interior. cât de adânc trebuie să săpăm în noi înșine pentru a ne regăsi? cât mai suntem în stare să ne redobândim? și cât vom nega că am fost excluși de propriul destin, astfel încât am devenit paria nu doar pentru cei din jur, dar mai ales pentru noi.? nu cumva așa se naște ura de sine? putem ridica o frunză moartă și putem să-i închinăm ode, să o plângem. dar, foarte probabil ca frunza să se afle doar într-o tranziție, pe calea destinului, plângând de milă trecătorului rătăcit, lipsit de ființare. oare, prin toate aceste interpretări, ca urmare a percepțiilor, am oferit copacului ființare sau am prins rădăcini?