tu dormi, eu visez

dacă nu mă înțepenesc în trecut cu ochii deschiși a visare de unde să mai iau niște untură și un codru de pâine, coaptă sub țest, să potolesc foamea… te las să dormi și plec, dezlegat, pe străzi, printre oamenii plutitori doar cei care au cârje merg pe jos, ei și eu așa îmi culeg cuvintele pentru un început de poezie unele le iau de pe jos, pierdute cuvinte, purtate de vânt, ori aruncate nu caut să tresară nici hârtia, nici pasărea ce stă pe colivie eu nu închid uși poate acesta este motivul pentru care te las pe tine, mereu, să alegi titlul doar să te trezești, să te joci, să iei la întâmplare cuvântul încoronat cu rost… cum sunt toți copiii, copii arși de soare știrbi și pofticioși din pâine mușcam toți, pe rând, fără să ne îndemnăm trăiam pe stradă la comun pe atunci nu erau sfori pământul se lega de noi se ascundea sub unghii, încolțea altfel n-aș ști să explic de ce ar fi spus cineva că suntem țărână aceea era vremea când nici tu nu dormeai nici eu nu visam… acolo am oprit timpul, în a șaptea zi, ca să îmi pierd urmele oftezi și mă întorc dezlegat pe străzi să caut alte cuvinte