scuturatul merelor*

alergam desculți, pe vale, într-un august de sud - că fiecare loc, știu bine, are soarele său, ploile sale, magia sa - dimineața, când roua tremura pe firul de iarbă, la răsărit, eu și câțiva băieți. măi cârlanilor! ne strigau sătenii. mie îmi păreau cruci aduse de spate, umblătoare, așa cum treceau, unul în urma celuilalt, fiecare cu sapa pe umăr. căutam să prindem merele ce se scuturau din soare, galbene, verzi, roșii; o magie despre care știam de la bătrâni. acum știu, într-un august de vest, că magiei nu-i cauți răspunsuri. d’aia nu alergau bătrânii merele și nici eu nu le-am mai alergat vreodată, de atunci. acum știu, amurgul e timpul lăsat pentru a privi peste umăr, să vezi ultima sclipire a zilei ce-a fost, ori prima privire a nopții ce-are să vină. * Întâmplare la țară, în Teleorman: la două săptămâni după sărbătoarea de Sf.Ilie, dimineața la răsărit, mergeam copii la marginea satului și priveam globul soarelui cum se înălța pe linia orizontului. Era important să fie o zi senină. La nici un minut, pe vale, vedeam cum cad din cer pete rotunde, de culori diferite, galbene, verzi și roșii. Păreau atât de reale că alergam să le prindem. Văzute de departe, de la aproximativ 10 metri, se pierdeau ca și când intrau în pământ. Atunci când ne apropiam de ele, la un metru, doi, dispăreau. - Uite acolo câte sunt! striga câte unul arătând cu mâna. Și alergam toți să le prindem. Am prins doar bucuria acelor momente care nu țineau mai mult decât până urca soarele la două sulițe pe cer. Am crescut și nu am încercat niciodată așa ceva. Se spunea că se scutură merele.